― Annie, când am spus că eşti nebună...
― Sst! Nici un cuvânt despre asta. Poate o să discutăm mai târziu despre acest lucru. Deşi eu nu trebuie să-ţi schimb părerea despre tot ce gândeşti ― un Domn Ştie-Tot ca tine, care gândeşte ca să trăiască. Tot ce am făcut eu, a fost să te scot din maşina ta avariată, ca să nu îngheţi bocnă, să-ţi pun picioarele în atele, să-ţi dau medicamente care să-ţi aline durerea, să am grijă de tine, să te conving că ai scris o carte foarte proastă şi să te fac să scoţi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-ai scris vreodată. Şi dacă asta-i nebunie, atunci du-mă la balamuc.
Oh, Annie, dacă ar putea cineva să facă asta!! gândi el şi nu mai reuşi să se abţină. Se răsti la ea:
― Dar mi-ai tăiat un picior, băga-mi-aş...
Annie îi repezi o palmă, proiectându-i capul într-o parte.
― Nu mai folosi înjurătura aia când vorbeşti cu mine, spuse Annie.
Eu am fost crescută mai bine decât tine. Eşti norocos că nu ţi-am tăiat bărbăţia. M-am gândit la asta, să ştii!
El o privi. Îşi simţi stomacul ca interiorul unui congelator.
― Ştiu că te-ai gândit la asta, Annie, spuse el încet.
Ochii ei se măriră şi, pentru o clipă, avură o expresie şi uimită şi vinovată ― Annie Mofturoasa în loc de Annie Răutăcioasa.
― Ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenţie. Paul. O să fim în siguranţă
dacă nu vine cineva aici înainte de lăsarea întunericului, ca să verifice ce s-a întâmplat cu tipul ăla. O să fie întuneric cam într-o oră, o oră şi jumătate. Dacă vine cineva până atunci...
Bagă mâna în sacoşa kaki şi scoase revolverul poliţistului, calibrul 44. Lumina din pivniţă sclipi pe zgârietura de pe ţeavă, făcută de lama maşinii de tuns iarba.
― Dacă vine cineva până atunci, folosim ăsta, spuse ea. Pentru oricine vine, apoi tu, şi după aceea eu.
18
Când se va întuneca, spusese ea, o să meargă cu automobilul de patrulare până la Locul Ei Pentru Râs. Era acolo o magazie unde o putea ascunde. Singurul loc unde exista pericolul de a fi observată, era Route 9, dar şi acolo riscul va fi mic ― trebuia să meargă doar patru mile pe ea.
Odată ce părăsea Route 9, drumul spre vârf trecea prin poieni neumblate şi se degradase, deoarece păşunatul în acea zonă devenise o raritate.
Câteva dintre aceste drumuri, spuse ea, erau încă delimitate de porţi ―
ea şi Ralph obţinuseră cheile pentru ele când cumpăraseră proprietatea.
Nu au trebuit să le ceară; proprietarii pământurilor dintre şosea şi cabana lor le oferiseră cheile. Asta se chema bună-vecinătate, îi spuse ea lui Paul, reuşind să investească această expresie plăcută cu nuanţe nebănuite: suspiciune, dispreţ, batjocură.
― Te-aş lua cu mine ca să te pot supraveghea, acum, că mi-ai dovedit că nu pot avea încredere în tine, dar nu se poate. Te-aş putea duce pe bancheta din spatele maşinii, dar ar fi imposibil să te aduc înapoi aici. O
să mă întorc cu motocicleta de teren a lui Ralph. Probabil că o să cad şi o să-mi rup gâtul!
Râse voioasă ca să-i arate ce bună glumă ar fi asta dacă i s-ar întâmpla ei, dar Paul nu i se alătură.
― Dacă o să se întâmple asta, Annie, ce o să fac eu?
― O să te descurci, Paul, spuse ea calmă. Of, eşti atât de pesimist!
Se duse la una dintre ferestrele pivniţei şi rămase acolo câteva clipe, privind afară, cercetând intensitatea luminii. Paul se uită îngrijorat la ea.
Dacă o să cadă de pe motocicleta soţului ei, sau o să aibă un accident pe drumurile acelea nepavate, nu prea credea că el o să se descurce. Ce credea de fapt era că o să moară câineşte aici, iar când se va sfârşi va deveni hrană pentru şobolani, care cu siguranţă că acum le iscodeau pe aceste două bipede nepoftite care le invadaseră teritoriul. Pe uşa pivniţei era acum o broască Kreig, iar la oblon, un zăvor aproape la fel de gros ca încheietura mâinii lui. Ferestrele pivniţei, ca şi cum ar fi reflectat paranoia Anniei (şi nu era nimic ciudat în asta, gândi el; nu toate casele devin, după un timp, reflexia personalităţii proprietarului?), nu erau mai mari decât nişte vizoare murdare, cam de douăzeci de degete lungime şi paisprezece lăţime. Nu credea că s-ar putea strecura prin una dintre ele, nici chiar în zilele lui cele mai bune, ceea ce nu era cazul. Ar fi putut să
spargă una şi să urle după ajutor dacă venea cineva aici înainte să
moară de inaniţie, dar asta nu-i aducea o prea mare alinare.
Primele înţepături ale durerii începuseră să se strecoare în picioarele lui ca o apă otrăvită. Şi dorinţa. Corpul lui urla după Novril. Era tre'să-ul nu-i aşa? Sigur că da.
Annie se întoarse- şi luă o a treia sticlă de Pepsi.
― O să-ţi mai aduc câteva din astea înainte de a pleca, spuse ea. Dar acum am nevoie de zahăr. Nu te superi, nu-i aşa?
― Bineînţeles că nu. Pepsiul meu este Pepsiul tău.
Scoase dopul sticlei şi bău însetată. Paul gândi: Gâlc-gâlc, gâlc-gâlc, îţi vine să hăuleşti ho-la-rioo. Cine a spus asta? Roger Miller, nu-i aşa?
Amuzante conexiunile pe care le faci în creier.
Comice.
― Am de gând să-l pun în maşina lui şi să mă duc la Locul Meu Pentru Râs. O să iau cu mine toate lucrurile lui. O să pun maşina în magazia de acolo şi o să-l îngrop cu... ştii tu, cu rămăşiţele... în pădurea de acolo.
EI nu. spuse nimic. Continua să se gândească la Bossie, mugind şi mugind şi mugind, până când n-a mai avut energie să facă asta pentru că murise, iar una dintre marile axiome ale Vieţii în Western Slope era chiar aceasta: vacile moarte nu mugesc.
― Am un lanţ pe care-l pot pune la intrarea pe alee. O să-l folosesc.
Dacă vine poliţia, s-ar putea să trezească bănuieli, dar prefer ca ei să fie suspicioşi decât să vină pe alee până lângă casă şi să te audă pe tine făcând un scandal idiot. M-am gândit să-ţi pun căluş în gură, dar căluşurile sunt periculoase, mai ales dacă iei calmante care-ţi pot afecta respiraţia. Sau s-ar putea să vomiţi. Sau sinusurile tale s-ar putea bloca, fiindcă aici este umezeală. Dacă sinusurile ţi se închid şi nu poţi respira pe gură...