pistol Harry, poliţistul îl mânui stângaci şi apoi îl scăpă.
Îşi întinse mâna după el. Annie trecu clătinându-se şi peste mâna şi peste braţul lui. Sângele se împrăştia de pe ţeava de eşapament a maşinii de tuns iarba într-un jet uimitor. Puştiul, îmbrăcat în uniformă de poliţist, urlă. Când lama rotitoare a maşinii trecu peste pistol se auzi un zăngănit strident. Apoi, Annie urcă peluza, coti, şi privirea ei o întâlni o secundă pe cea a lui Paul, iar acesta fu convins că ştie ce înseamnă
această privire scurtă. Întâi poliţistul şi apoi el.
Puştiul zăcea întins pe o parte. Când văzu maşina de tuns îndreptându-se spre el se întoarse pe spate şi se împinse nebuneşte cu călcâiele în praful aleii, încercând să ajungă sub automobilul de patrulare, acolo unde ea nu-l putea ajunge.
Nici măcar nu reuşi să se apropie. Annie ambală maşina la maximum şi trecu peste capul lui.
Paul zări o ultimă imagine a ochilor căprui îngroziţi, văzu fâşii din cămaşa de uniformă kaki atârnând de pe braţul ridicat într-un efort disperat să se protejeze. Iar când ochii dispărură, Paul îşi întoarse capul.
Duduitul motorului scăzu, apoi urmară o serie rapidă de bufnete cu o rezonanţă stranie, gâlgâitoare.
Paul vomită lângă scaun, ţinându-şi ochii închişi.
15
Îi deschise doar atunci când auzi zornăitul cheii în uşa de la bucătărie. Uşa de la camera lui era deschisă; o privi pe Annie apropiindu-se pe hol, cu cizmele vechi, maro, de cowboy, cu blugii de care atârna inelul cu chei şi cu cămaşa bărbătească, pătată acum de sânge. Încercă să se retragă din faţa ei. Dorea să spună: Dacă mai tai ceva din mine, Annie, o să mor. N-o să mai fie nevoie de şocul unei noi amputări. O să mor de bună voie. Dar din gură nu-i ieşi nici un cuvânt ―
doar scâncete îngrozite care-l dezgustară.
Oricum ea nu-i dădu timp să vorbească.
― O să mă ocup mai târziu de tine, spuse ea şi închise uşa. Una dintre chei zăngăni în încuietoare ― un nou Kreig, care l-ar fi învins şi pe Tom Twyford, gândi Paul ― apoi se repezi iarăşi de-a lungul holului, bocănitul tocurilor ei îndepărtându-se.
El îşi întoarse capul şi privi apatic pe fereastră. Vedea numai o parte din corpul poliţaiului. Capul îi era încă sub maşina de tuns iarba, care stătea sprijinită ca un beţiv de automobilul de patrulare. Maşina de tuns iarbă era un vehicul mic, ca un tractoraş, construit pentru tunsul peluzelor de dimensiuni mari. Nu fusese concepută în scopul de a-şi păstra echilibrul dacă trecea peste pietre mari, butuci sau capete de poliţişti. Dacă automobilul de patrulare n-ar fi fost parcat acolo şi dacă
poliţistul n-ar fi ajuns în acel loc înainte ca Annie să-l lovească, maşina de tuns s-ar fi răsturnat sigur, trântind-o şi pe ea. Poate că această
cădere nu i-ar fi pricinuit nimic grav, dar, totuşi, poate că s-ar fi lovit rău.
Are norocul Necuratului, gândi Paul cu tristeţe, şi o privi cum opreşte maşina de tuns şi apoi o împinge doar cu o singură mână de pe poliţist.
Marginea maşinii se frecă de automobilul de patrulare şi îi zgârie vopseaua.
Acum, după ce murise, Paul îl putea privi. Arăta ca o păpuşă mare care fusese sfâşiată de nişte copii răi. Paul simţea o dureroasă
compasiune pentru acest tânăr fără nume, dar îl mai încerca un sentiment. Îl analiză, şi nu fu foarte surprins când îşi dădu seama că era vorba de invidie. Poliţistul nu se va întoarce niciodată acasă la nevastă şi la copii, dacă-i avea, dar pe de altă parte scăpase de Annie Wilkes.
Ea îl apucă de una din mâinile lui însângerate şi începu să-l târască
de-a lungul aleii spre uşile grajdului, care erau întredeschise. Când ieşi de acolo, le deschise la maximum. Apoi se duse la maşina de patrulare.
Se mişca cu un fel de calm care era foarte aproape de seninătate. Porni automobilul şi îl duse în grajd. Când ieşi, închise aproape de tot uşa, lăsând-o crăpată doar atât cât să-i permită să intre şi să iasă.
Ajunse la jumătatea aleii, unde se opri, îşi puse mâinile în şold şi privi în jur. Paul văzu iarăşi acea remarcabilă expresie de seninătate.
Partea de jos a maşinii de tuns era mânjită cu sânge, mai ales în zona ţevii de eşapament, care încă mai picura. Bucăţi mici din materialul
uniformei kaki erau împrăştiate de-a lungul aleii şi al peluzei proaspăt cosite. Peste tot în jur erau băltoace şi pete de sânge. Arma poliţistului, având acum pe ţeavă o zgârietură lungă şi lucioasă, zăcea în praf. În spinii cactusului, pe care Annie îl scosese afară în mai, se prinsese o hârtie albă. Crucea ruptă a lui Bossie zăcea în mijlocul aleii, ca un comentariu la toată această întâmplare oribilă.
Ea ieşi din câmpul lui vizual, îndreptându-se spre bucătărie. O auzi cântând, după ce intrase în casă: Ea o să mâne şase cai albi când va VENI... o să mâne şase cai când va VENI! Ea o să mâne şase CAI albi, o să mâne şase CAI albi... Ea o să mâne şase CAI albi când va VENI!
Când o văzu iarăşi, avea cu ea un sac mare, verde, pentru gunoi şi încă trei sau patru îndesaţi în buzunarele de la spate ale jeanşilor. La subsuori şi în jurul gâtului cămaşa îi era îmbibată de pete mari de transpiraţie. Când ea se răsuci, pe spatele ei văzu o pată de sudoare care aducea oarecum cu un copac.
Sunt cam mulţi saci pentru câteva bucăţi de material, gândi Paul, dar ştia că ea va avea destule lucruri cu care să-i umple, până va termina.
Annie culese bucăţile de uniformă şi apoi crucea. O rupse în două şi o aruncă în sac. Incredibil, dar după aceea făcu o genoflexiune. Ridică
arma de jos, scoase butoiaşul şi îl goli de gloanţe, pe care apoi le introduse într-unul dintre buzunarele de la şold. Băgă cilindrul Ia loc cu o mişcare expertă a mâinii şi introduse revolverul între curea şi jeanşi.
Culese bucata de hârtie din cactus şi se uită gânditoare la ea. O îndesă
în buzunar. Se duse la grajd, aruncă înăuntru sacii de gunoi, apoi o luă
înapoi spre casă.
Urcă peluza, îndreptându-se spre oblonul de la pivniţă, care se afla aproape chiar sub geamul lui Paul. Ceva îi atrase privirile. Era scrumiera lui. O ridică de jos şi i-o înmână politicos prin geamul spart.
― Ţine, Paul.
Înmărmurit, el o luă.
― O să culeg mai târziu şi agrafele, spuse ea, ca şi cum aceasta era o chestiune la care el se gândise deja. Pentru un moment, el se gândi s-o lovească în cap cu scrumiera masivă de ceramică, să-i despice ţeasta cu ea, eliberând boala care sălăşluia acolo în creier.
Apoi se gândi la ce i s-ar întâmpla lui ― la ce i s-ar putea întâmpla ―
dacă reuşea doar s-o rănească şi puse cu mâini tremurătoare scrumiera în locul unde fusese înainte.