Când ea intră, el fu surprins să descopere că este în stare să
vorbească şi să o facă cu destulă demnitate.
― Dă-i înainte, ucide-mă, Annie, dacă asta ai de gând, dar cel puţin ai decenţa s-o faci repede. Nu mai tăia nimic din mine...
― N-am de gând să te ucid, Paul. Cel puţin dacă am puţin noroc. Ar trebui să te omor ― ştiu asta ― dar sunt nebună, nu-i aşa? Şi deseori nebunii nu-şi cunosc interesele, aşa-i?
Se duse în spatele lui, îl împinse de-a lungul camerei, prin rama uşii şi de-a lungul holului. El auzea cum sacul se lovea constant de spatele ei şi realiză că n-o mai văzuse niciodată purtând o astfel de sacoşă. Dacă se ducea în oraş îmbrăcată în rochie, atunci purta o poşetă mare, dreptunghiulară, genul de poşetă pe care-l au domnişoarele bătrâne când se duc la bazarul de binefacere de la biserică. Dacă se îmbrăca în pantaloni, atunci îşi punea, ca şi bărbaţii, portofelul în buzunarul de la spate.
Razele soarelui care intrau în bucătărie erau puternice şi aurii.
Umbrele picioarelor mesei se întindeau de-a lungul linoleumului în dungi orizontale, ca umbrele gratiilor unei celule de la puşcărie. Ceasul de deasupra aragazului arăta ora şase şi un sfert şi deşi nu avea nici un motiv să creadă că ea este mai puţin neglijenta în privinţa ceasurilor decât în privinţa calendarelor (cel de aici reuşise să ajungă în luna mai), totuşi părea să funcţioneze corect. Se auzeau primii greieri începând să
cânte în pajişte. El gândi: Am auzit acest mic concert şi când eram un copil sănătos, şi aproape izbucni în plâns.
Ea îl împinse în cămară, unde uşa de la pivniţă era larg deschisă. De jos venea o lumină gălbuie care cădea moartă pe podeaua cămării. Încă
se mai simţea mirosul de umezeală de la ultima furtună din iarnă.
Sunt păianjeni acolo jos, gândi el. Sunt şoareci acolo jos. Sunt şobolani acolo jos.
― Oh ― oh, îi spuse el. Scuteşte-mă..
Ea îl privi cu un fel de nerăbdare, iar el realiză că de când îl omorâse pe poliţist părea aproape normală. Faţa ei avea expresia hotărâtă, chiar dacă puţin stresată, a unei femei care se pregăteşte pentru un dineu important.
― Tu o să mergi acolo jos, spuse ea. Singura întrebare care se pune este dacă o să te duc eu în cârcă sau vrei să ajungi acolo de-a rostogolul.
Ai cinci secunde ca să te decizi.
― În cârcă, spuse el imediat.
― Foarte înţelept.
Annie se întoarse cu spatele, astfel încât el să-şi poată pune braţele în jurul gâtului ei.
― Nu te gândi să faci vreo prostie, adâncă să încerci să mă sugrumi, Paul. În Harrisburg am urmat un curs de karate. M-am descurcat foarte bine. Te-aş arunca peste umăr. Podeaua este de pământ, dar este foarte tare. Ţi-ai frânge spinarea.
Îl ridică cu uşurinţă. Picioarele lui, eliberate de atele, dar tot atât de contorsionate şi de urâte ca imaginea dintr-o oglindă de bâlci, atârnau.
Stângul, cu acelaşi drob de sare acolo unde fusese genunchiul, era cu patru degete mai scurt decât dreptul. Încercase să stea sprijinit pe piciorul drept şi reuşise pentru perioade scurte de timp, dar când făcea asta îşi provoca o durere cumplită care dura cel puţin patru ore.
Drogurile nu puteau atinge acea durere, care era ca un geamăt psihic.
Începu să-l coboare în mirosul greu de piatră veche, lemn, inundaţie şi legume putrezite. Jos erau trei becuri fără abajur, între ele, pânzele de păianjen atârnau ca nişte hamace în descompunere. Zidurile erau din blocuri de piatră, neglijent rostuită ― arătau ca nişte desene făcute de un copil pe pereţii unei peşteri. Era răcoare acolo, dar o răcoare neplăcută.
Nu mai fusese niciodată atât de aproape de ea cum era acum, când îl căra în cârcă coborând scările. Va mai fi atât de aproape doar o singură
dată. Nu era o experienţă plăcută. Simţea mirosul transpiraţiei produse
de întâmplările recente şi în timp ce lui îi plăcea mirosul transpiraţiei proaspete ― îl asocia cu munca, cu efortul susţinut; lucruri pe care le respecta ― acest iz era de o scârboasă intimitate, ca a cearşafurilor nespălate îmbibate cu spermă uscată. Iar sub mirosul transpiraţiei se simţea unul de murdărie veche. Annie, bănuia el, devenise la fel de neglijentă cu igiena personală ca şi cu calendarele. Într-una din urechi avea un dop mare de ceară, iar el se întrebă dezgustat cum dracu' mai putea ea auzi ceva.
Aici, lângă unul dintre pereţi, se afla sursa acelui târşâit greoi şi moale: o saltea. Lângă ea, Annie plasase o măsuţă dezmembrată pentru televizor. Pe ea erau câteva conserve şi sticle. Annie se apropie de saltea, se întoarse şi se lăsă pe vine.
― Dă-te jos, Paul.
El îşi desprinse cu grijă mâinile şi se lăsă să cadă pe saltea. Se uită
în sus la ea, obosit în timp ce Annie căuta ceva în sacoşa kaki.
― Nu, spuse el când văzu în lumina gălbuie a pivniţei, lucirea seringii. Nu. Nu.
17
― Oh, băiete! spuse ea. Tu chiar crezi că Annie este azi într-o stare truli-luli. Aş vrea să te relaxezi, Paul. Puse seringa pe măsuţă. Este scopolamină, care-i un anestezic pe bază de morfină. Eşti norocos că am ceva morfină. Ţi-am spus cât de bine o supraveghează în farmaciile spitalelor. Ţi-o las pentru că aici jos este umezeală şi s-ar putea să te doară foarte rău picioarele până când mă întorc eu.
― Doar o clipă.
Îi aruncă o ocheadă care avea stranii şi alarmante subînţelesuri ― o ocheadă pe care un conspirator i-ar arunca-o unui camarad.
― Ai aruncat acolo o scrumieră cockadoodie şi acum sunt foarte ocupată ― ca un tapiţer care are o singură mână. Mă întorc imediat.
Urcă scara şi se întoarse destul de repede cu câteva perniţe de pe canapeaua din salon şi cu păturile de pe patul lui. Aranjă perniţele în spatele lui, astfel încât el să poată să stea destul de comod în fund ― dar totuşi putea să simtă şi prin ele răceala pietrelor din zid. Se aştepta ca aceasta să se accentueze şi el să îngheţe.
Pe măsuţă erau trei sticle nedesfăcute de Pepsi. Ea deschise două, folosind desfăcătorul ataşat la inelul cu chei şi îi oferi una. Pe a sa o ridică în sus şi bău jumătate din conţinut fără să se oprească; apoi îşi opri un râgâit, ca o doamnă ducându-şi mâna la gură.
― Trebuie să vorbim, spuse ea. Sau mai bine zis, eu trebuie să
vorbesc şi tu să mă asculţi.