creadă că ştiu, şi asta-i tot atât de bine, nu-i aşa, Paul?
Spaima lui se accentuă.
― Deci ei se vor duce în sus pe drum şi nu-l vor găsi. Pur şi simplu a dispărut. Ca acei swamişi* care cântă la fluier până când funiile se ridică
din coşuri, iar ei se urcă pe frânghiile alea şi dispar. Puuf!
* Swamis = domnule ― formulă folosită de hinduşi când se adresează
unui brahman
― Puuf, spuse Paul.
― N-o să dureze mult până se vor reîntoarce. Ştiu asta. La urma urmelor, dacă nu pot să găsească nici o urmă a lui cu excepţia sticlei, o să se decidă că ar fi mai bine să se mai gândească la mine. La urma urmelor, sunt nebună, nu-i aşa? Toate ziarele au spus asta. Cu capul plin de bărzăuni, ca o salată de fructe! ― Dar la început or să mă creadă.
Nu cred că vor vrea să intre şi să-mi percheziţioneze casa ― nu la început. Înainte de a veni, or să caute în alte locuri şi or să se gândească
la alte chestii. O să mai avem ceva timp. Poate chiar o săptămână.
Ea îl privi în ochi.
― O să trebuiască să scrii mai repede, Paul, spuse ea.
19
Afară se întuneca, dar poliţiştii nu apărură. Totuşi, Annie nu-şi petrecu tot acest timp cu Paul; ea dorea să pună geamul de la fereastra dormitorului lui, să culeagă din iarbă agrafele de birou şi cioburile de sticlă. Când va veni mâine poliţia, căutându-şi oaia rătăcită, spusese ea, noi nu vrem ca ei să observe ceva ieşit din comun, nu-i aşa, Paul?
Fetiţo, doar să se uite sub maşina de tuns iarba. Doar să se uite acoloşi o să vadă multe lucruri ieşite din comun.
Dar, indiferent cât de mult se străduia să-şi facă imaginaţia să
lucreze, nu putea s-o facă să producă un scenariu care ar conduce la acest fapt.
― Nu te întrebi de ce ţi-am spus toate astea, Paul? îl întrebă ea înainte de a urca scările ca să vadă ce poate face în privinţa geamului. ―
De ce mi-am expus în detaliu planurile pentru a face fată acestei situaţii?
― Nu, spuse el slab.
― În parte pentru că am vrut ca tu să ştii exact care ne sunt şansele, şi ce va trebui să faci ca să rămâi în viaţă. Şi am mai vrut să ştii că eu aş
putea încheia totul chiar acum. Dacă n-ar exista cartea. Încă îmi pasă de carte. ― Zâmbi. Un zâmbet radios şi nostalgic totodată. ― Cred că este cel mai bun roman Misery şi doresc prea mult să ştiu cum se termină.
― Şi eu, Annie, spuse el.
Ea tresări.
― Cum... tu ştii, nu-i asa?
― Când încep o carte, întotdeauna cred că ştiu cum se vor desfăşura lucrurile. Dar, de fapt, niciodată nu s-a terminat vreuna exact cum plănuisem la început. Dar, dacă stai să te gândeşti la asta, nici nu-i chiar atât de surprinzător. Când scrii o carte este ca şi cum ai lansa un ICBM*... doar că romanul călătoreşte în timp şi nu în spaţiu. Timpul cărţii, pe care personajele îl trăiesc în povestire şi timpul real de care are nevoie autorul ca s-o aştearnă pe hârtie. Să scrii un roman exact aşa cum ai plănuit când l-ai început ar fi ca şi cum ai lansa o rachetă Titan până în partea opusă a globului şi ai vrea ca ea să cadă într-un coş de basket. Pe hârtie totul este posibil şi unii dintre oamenii care proiectează
aceste arme ţi-ar spune că acest lucru este foarte uşor ― şi şi-ar păstra faţa serioasă când ar zice asta ― dar e foarte puţin probabil că se va întâmpla aşa.
* ICBM = o rachetă balistică intercontinentală
― Da, spuse Annie. Înţeleg.
― Cred că eu am un sistem de navigaţie destul de bine pus la punct, deoarece întotdeauna ajung destul de aproape de ţintă, şi dacă ai în focos o cantitate destul de mare de explozibil, atunci înseamnă că-i foarte bine. Chiar acum întrevăd două posibilităţi de final pentru carte.
Unul este foarte trist. Celălalt, nefiind totuşi happy-end-ul tipic hollywoodian, cel puţin îţi dă o speranţă de viitor.
Annie arăta neliniştită ― şi, brusc, furioasă.
― Nu ai cumva de gând s-o ucizi din nou, nu-i aşa?
El zâmbi puţin.
― Ce ai face dacă ar fi aşa, Annie? M-ai omorî? Asta nu mă sperie deloc. S-ar putea să nu ştiu încă ce o să se întâmple cu Misery, dar ştiu ce o să se întâmple cu mine... şi cu tine. O să scriu SFÂRŞIT, tu o să
citeşti, apoi tu o să scrii SFÂRŞIT, nu? Sfârşitul nostru. De asta sunt sigur, cel puţin. De fapt, adevărul nu este mai straniu decât ficţiunea, orice s-ar spune. De cele mai multe ori tu ştii exact cum se vor desfăşura lucrurile.
― Dar...
― Cred că ştiu pe care dintre finaluri îl voi alege. Sunt cam optzeci la sută sigur. Dacă se va adeveri, o să-ţi placă. Dar, chiar dacă se întâmplă
aşa cum bănuiesc eu, nici unul dintre noi doi nu va şti toate detaliile până când nu le scriu eu, nu-i aşa?
― Nu ― bănuiesc că nu.