― Îţi aminteşti ce scria pe reclamele acelea vechi pentru Ogarul Cenuşiu? "Să ajungi acolo, înseamnă doar jumătate din distracţie".
― Oricum, este aproape gata, aşa-i?
― Da, spuse Paul. Aproape gata.
20
Înainte de a pleca, îi aduse alt Pepsi, o cutie de biscuţi Ritz, sardele, brânză... şi plosca.
― Dacă-mi aduci manuscrisul şi unul dintre carnetele alea galbene, o să scriu de mână, spuse el. O să-mi treacă timpul.
Ea analiză această rugăminte, apoi clătină din cap cu părere de rău.
― Aş dori să poţi face asta, Paul. Dar ar însemna să las cel puţin o lumină aprinsă, şi nu pot să risc.
El se gândi la perspectiva de a rămâne singur aici în pivniţă şi simţi cum panica îi înfierbântă iarăşi pielea, dar numai pentru o clipă. Apoi i se făcu frig. Simţi cum i se face pielea de găină. Se gândi la şobolanii care stăteau ascunşi în găurile şi în galeriile din ziduri. Gândul că ei vor ieşi după ce în pivniţă se va aşterne bezna. Gândul că i-ar putea, probabil, mirosi neputinţa.
― Nu mă lăsa în întuneric. Annie. Te rog, nu face asta.
― Trebuie. Dacă cineva observă o lumină în pivniţa mea, s-ar putea opri să cerceteze, cu tot lanţul de-a lungul aleii, cu tot biletul. Dacă îţi dau o lanternă ai putea încerca să transmiţi un mesaj cu ea. Dacă îţi las o lumânare, ai putea încerca să dai foc la casă. Vezi cât de bine te cunosc?
Cu greu îşi adună curajul să aducă vorba despre ocaziile în care
ieşise din cameră, fiindcă asta întotdeauna o înfuria; acum însă frica de a fi lăsat singur aici jos, în întuneric, îl convinse.
― Dacă aş fi vrut să dau foc la casă, Annie, aş fi putut s-o fac demult.
― Atunci lucrurile erau altfel, spuse ea scurt. Îmi pare rău că nu-ţi place să stai în întuneric. Îmi pare rău. Dar este vina ta, deci termină cu prostiile. Trebuie să plec. Dacă ai nevoie de injecţia aia, înfigeţi-o într-un picior.
Îl privi.
― Sau bagă-ţi-o în cur.
Începu să urce scările.
― Atunci acoperă ferestrele! zbieră el. Foloseşte nişte cearşafuri...
sau... sau... vopseşte-le cu vopsea neagră... sau... Cristoase, Annie, şobolanii! Şobolanii!
Ea ajunsese pe a treia treaptă. Se opri, privindu-l cu ochii aceia ca nişte monede mate.
― N-am timp să fac nimic din toate astea ― spuse ea ― şi, oricum, şobolanii n-or să te deranjeze. Chiar te-ar putea recunoaşte ca fiind unul de-al lor, Paul. Te-ar putea adopta.
Annie râse. Urcă scările, râzând din ce în ce mai tare. Se auzi un
"cîine" atunci când luminile se stinseră, şi Annie continua să râdă, iar el îşi impuse să nu ţipe, să nu cerşească; îşi spuse că trecuse de această
fază. Dar sălbăticia umeda a umbrelor şi tunetul râsului ei fură prea mult, iar el începu să zbiere, să nu-i facă asta, să nu-l lase singur, dar ea continuă să râdă şi închise uşa. Hohotele ei fură înnăbuşite, dar râsul era tot acolo, de cealaltă parte a uşii unde era lumină, apoi încuietoarea păcăni şi apoi se închise o altă uşă; hohotele ei erau mai estompate (dar încă acolo), şi altă broască păcăni şi un zăvor fu pus, iar râsul ei se îndepărtă; râsul ei era afară şi chiar şi după ce ea porni automobilul de patrulare, dădu înapoi, puse lanţul perpendicular pe alee şi plecă, el tot se gândea că mai putea s-o audă. Se gândea că încă o aude râzând, râzând în neştire.
21
Boilerul era o masă difuză în mijlocul încăperii. Arăta ca o caracatiţă.
El se gândi că ar fi putut să audă bătăile pendulei din salon, dacă
noaptea ar fi fost liniştită, dar afară se pornise un vânt puternic de vară, aşa cum se întâmpla de obicei în aceste nopţi şi atunci a rămas doar timpul, dilatându-se la nesfârşit. Când vântul se mai potolea, auzea greierii cântând lângă casă... şi apoi, după câtva timp, auzi zgomotele tainice de care-i fusese frică: râcâielile înfundate şi intermitente ale şobolanilor.
Doar că, nu de şobolani îi era lui frica, nu-i aşa? Nu. De poliţist.
Imaginaţia lui, blestemat de intensă, foarte rar îi provoca coşmaruri, dar când o făcea, Dumnezeu să-l ajute! Dumnezeu îl ajuta o dată ce se încălzea. Acum nu era doar încălzit, era fierbinte şi ardea cu o flacără
maximă. Că ceea ce gândea el nu avea nici un sens, nu schimba cu nimic situaţia, acum când era în întuneric. În beznă, raţiunea părea o prostie şi logica, un vis. În întuneric el gândea epidermic. Continua să-l vadă pe poliţist trezindu-se la viaţă ― un fel de viaţă ― afară, în grajd, ridicându-se în capul oaselor, fânul cu care îl acoperise Annie căzându-i în poală şi cu faţa transformată de lama maşinii de tuns într-o masă
însângerata şi amorfă. Îl văzu târându-se afară din grajd şi de-a lungul aleii spre oblonul de la pivniţă, fâşiile rupte ale uniformei lui unduind şi fluturând. ÎI văzu topindu-se magic prin oblon şi reintegrandu-şi cadavrul acolo, jos, în pivniţă. Îl văzu târându-se de-a lungul podelei de pământ bătătorit, iar sunetele vagi pe care Paul le auzise nu erau şobolani, ci zgomotul făcut de poliţist în timp ce se apropia. În materia dureroasă din creierul poliţistului exista acum un singur gând: M-ai ucis.
Ai deschis gura şi m-ai ucis. Ai aruncat o scrumieră şi m-ai ucis. Tu,dobitocule cockadoodie, mi-ai luat viaţa.
La un moment dat, Paul simţi degetele poliţistului alunecând tremurătoare în jos pe obrazul său şi urlă tare, agitându-şi picioarele, făcându-le să izbucnească în flăcări. Îşi trecu înnebunit mâna peste faţă
şi îndepărtă cu degetele un păianjen mare.
Această mişcare puse capăt armistiţiului şubred pe care-l făcuse cu durerea din picioare şi cu nevoia de drog pe care o simţea în nervi, dar în acelaşi timp îi diminuă puţin teroarea. Vederea începea să i se acomodeze din ce în ce mai bine cu întunericul; putea să vadă mai bine, iar asta-i era de ajutor. Nu prea erau multe lucruri la care să se uite ―
boilerul, rămăşiţele unei grămezi de cărbuni, o masă cu o mulţime de cutii de tablă şi unelte îngrămădite pe ea... şi, la dreapta lui, puţin mai sus de locul unde stătea el sprijinit... ce era acea formă? Cea de lângă
rafturi? El cunoştea acea formă. Ceva o făcea să fie o formă rea. Stătea pe trei picioare. Vârful îi era rotunjit. Arăta ca una dintre acele maşini-ale-morţii ale lui Welles, în Războiul Lumilor, doar că era în miniatură.
Paul încercă să-i dezlege înţelesurile, moţăi puţin, se trezi, privi iarăşi şi gândi: Bineînţeles. Ar fi trebuit să ştiu de la început. Este o maşină a morţii. Iar dacă cineva de pe Pământ este un Marţian, atunci aceea este afurisita de Annie Wilkes. Este grătarul ei pentru picnic. Este crematoriul în care m-a obligat să ard MAŞINILE DE LUX.