― Cred că, totuşi mi-ar face bine injecţia aia, Annie, spuse el atunci când ea îl depuse înapoi în pat.
Annie îi studie pentru un moment faţa albă, asudată şi nebărbierită, apoi aprobă şi părăsi camera.
El scoase numaidecât recipientul plat din chiloţi şi-l îndesă sub saltea. Nu mai pusese acolo nimic de când se petrecuse episodul cu cuţitul şi nu intenţiona să lase lichidul inflamabil mult timp acolo, dar trebuia să stea în acel loc tot restul zilei. În acea seară voia să-l pună
într-o ascunzătoare mult mai sigură.
Ea se întoarse şi îi făcu o injecţie. Apoi puse un carnet de notiţe şi câteva creioane ascuţite pe pervazul ferestrei şi împinse scaunul rulant până la pat.
― Uite, spuse ea. Eu am de gând să dorm puţin. Dacă o să vină vreo maşină, o s-o aud. Dacă suntem lăsaţi în pace, probabil că o să dorm până mâine dimineaţă. Dacă o să vrei să te scoli şi să lucrezi, ai aici scaunul. Manuscrisul este acolo, pe podea. Sinceră să fiu, eu nu te sfătuiesc să faci asta până când nu ţi se încălzesc puţin picioarele.
― Acum n-aş putea, dar bănuiesc că mai spre seară mă pun pe muncă. Am înţeles la ce te refereai când ai spus că suntem presaţi de timp.
― Mă bucur, Paul. Cam de cât timp crezi că mai ai nevoie?
― În mod normal, aş spune o lună. În ritmul în care am lucrat în ultimul timp, două săptămâni. Dacă merg cu viteză maximă, cinci zile.
Sau poate o săptămână. Materialul va fi necizelat, dar va exista.
Ea oftă şi-şi studie cu nepăsare palmele.
― Ştiu ca va dura mai puţin de două săptămâni.
― Aş dori să-mi promiţi ceva.
Nu îl privea cu furie, nici eu suspiciune, doar cu puţină curiozitate.
― Ce?
― Să nu mai citeşti nimic până când termin.., sau până când trebuie să... ştii tu...
― Să te opreşti?
― Da. Până când trebuie să mă opresc. În acest fel vei citi finalul fără
să fie prea fragmentat. Va avea un efect mult mai puternic.
― Va fi unul bun, nu-i asa?
― Da. ― Paul zâmbi. ― Va fi ceva foarte fierbinte.
27
În acea seară, pe la ora opt, se ridică grijuliu şi se aşeză în scaunul rulant. Ascultă cu atenţie dar nu auzi nici un zgomot de la etajul de sus.
Nu se mai auzise nimic de când scârţâitul arcurilor îl anunţase, pe la ora patru, că Annie se băgase în pat. Ea probabil că era într-adevăr obosită.
Paul luă lichidul inflamabil şi se deplasă în zona de lângă fereastră
unde îşi amenajase tabăra intimă, scriitoricească: aici era maşina de scris cu rânjetul ei neplăcut, căruia îi lipseau trei dinţi, aici era coşul de hârtii; aici erau creioanele şi carnetele de notiţe, hârtia de scris şi grămezile de foi rescrise dintre care va folosi unele, iar celelalte vor intra în coşul de gunoi.
Sau aşa s-ar fi întâmplat înainte.
Aici, total invizibilă, se afla uşa spre o altă lume. Şi tot aici, gândi el, se afla propria lui fantomă, acoperită cu o serie de învelişuri, precum pozele nemişcate pe care, dacă le agiţi, îţi dau iluzia de mişcare.
Îşi potrivi scaunul între teancurile de hârtie şi cele de notiţe cu uşurinţa unei practici îndelungate, mai ascultă o dată cu atenţie, apoi se aplecă şi ridică o şipcă de parchet, lungă de cinci degete. Acum două luni descoperise că era dezlipită şi văzuse, după praful care era depus pe ea (În curând o să pui şi tu de-a curmezişul ei fire de păr ca să fii sigur, gândi el), că Annie nu ştia nimic de această şipcă desprinsă. Dedesubtul ei se afla un spaţiu liber, dacă făceai abstracţie de praf şi excrementele de şoareci.
Îndesă recipientul cu Ronson Fast în gură şi puse scândurica la loc.
Avu un moment de groază când se gândi că s-ar putea să nu se mai potrivească perfect în locaş (şi Dumnezeule! ochii ei erau ai naibii de ageri!). Dar se potrivesc perfect.
Paul o privi o clipă, apoi îşi deschise carnetul de notiţe, luă un creion şi găsi gaura din hârtie.
În următoarele patru ore scrise netulburat ― până când vârfurile celor trei creioane pe care ea i le ascuţise se tociră de tot ― apoi se deplasă până lângă pat, se băgă în aşternut şi adormi cu mare uşurinţă.
28
CAPITOLUL 37
Geoffrey începuse să-şi simtă braţele ca şi cum ar fi fost de tablă. Stătea de cinci minute în umbra de lângă coliba care aparţinea "Frumoasei" lui M'Chibi.
Arătând mai degrabă ca o copie palidă a uriaşului circului, aşa cum stătea acolo ţinând, cufărul Baroanei în echilibru pe cap.
Tocmai când începuse să creadă că nimic din ce ar spune Hezekiah nu l-ar putea convinge pe M'Chibi să părăsească coliba, auzi zgomotul unor mişcări.
Geoffrey se îndepărtă şi mai mult, cu muşchii braţelor tremurându-i spasmodic. "Frumoasa" Şefului M'Chibi era "Păstrătoarea Focului", iar înăuntru, în colibă erau mai bine de o sută de torţe, cu capetele, înmuiate într-o răşină groasă şi cleioasă. Această răşină provenea de la nişte copaci pitici care creşteau în zonă, iar Bourkaşii o numeau Uleiul-Foc sau Uleiul-Sânge-Foc.
Ca toate limbile, în esenţă simple, cea a Bourkaşilor devenea câteodată ciudat de evazivă. Totuşi, oricum ai fi denumit substanţa, acolo erau destule torţe ca să dea foc la tot satul. Ar arde precum paiaţa lui Guy Farokes, gândi Geoffrey... dacă ― asta era! ― M'Chibi putea fi înlăturată din cale.