Apoi, acea noapte...
Tu nu visezi, Paul. Tu te gândeşti la lucrurile la care nu ai curajul să
reflectezi atunci când eşti treaz. Deci trezeşte-te. Pentru numele luiDumnezeu, TREZEŞTE-TE!
Nu putea să se trezească.
Ea îi tăiase degetul de dimineaţă, iar în acea noapte intrase veselă în cameră, unde el stătea ameţit de droguri şi durere, ţinându-şi mâna stângă bandajată, ducând un tort şi fredonând "Mulţi ani trăiască" cu tonul acela uniform şi fals. Şi, deşi nu fusese ziua lui de naştere, în tort erau înfipte o mulţime de lumânări, iar în mijloc, vârât în suport, ca o mare lumânare suplimentară, trona degetul lui mare, gri şi mort, cu unghia puţin zimţată ― pentru că el, câteodată, atunci când nu găsea cuvântul potrivit, obişnuia să şi-o roadă. Atunci ea îi spusese: Dacă
promiţi că vei fi cuminte, Paul, o să-ţi dau o felie din tortul aniversar, darnu o să trebuiască să mănânci nimic din lumânarea specială, deci el promisese că o să fie cuminte, fiindcă nu dorea să fie obligat să mănânce din lumânarea specială dar, de asemenea, deoarece bineînţeles Annie era formidabilă; Annie era bună; hai să-i mulţumim pentru masă, şi pentru cea care nu trebuie s-o mâncăm; fetele vor doar să se distreze, dar câteodată devin foarte periculoase; te rog, Annie, nu mă obliga să-mi mănânc degetul mare; mamă Annie; Zeiţa Annie; când Annie este prin preajmă ar fi bine să fii onest; ea ştie când tu dormi; ea ştie când eşti treaz; ea ştie dacă ai fost cuminte sau rău; pentru numele zeiţei, ar fi bine să nu plângi, ar fi bine să nu te bosumfli, dar înainte de toate, ar fi bine să nu tipi, să nu ţipi, să nu ţipi, să nu
Nu făcuse asta.
Iar acum, în timp ce se trezea, avu o tresărire care-i produse durere în tot corpul şi aproape că nici nu-şi dădu seama că buzele îi erau strânse ca să ţină ţipătul înăuntru, cu toate că amputarea degetului mare se petrecuse acum o lună.
Era atât de preocupat să-şi reţină urletul, încât, pentru un moment, nici nu observă ce venea pe alee, iar când zări, la început crezu că este o vedenie.
Era o maşină a Poliţiei din Colorado.
11
După amputarea degetului mare urmase o perioadă obscură, când singura mare realizare a lui Paul, în afară de lucrul la roman, fusese faptul că reuşise să ţină socoteala zilelor. Devenise aproape patologic în această privinţă, câteodată petrecându-şi chiar şi cinci minute pierdut în visare, numărând, asigurându-se că nu a omis nici o zi.
Încep să devin la fel de bolnav ca ea, se gândise el odată.
Iar mintea îi răspunsese plictisită: Şi ce dacă?
După ce îşi pierduse laba piciorului, lucrase destul de bine la carte ―
în timpul a ceea ce Annie denumise atât de afectat "perioada lui de convalescenţă". Nu, destul de bine era o falsă modestie, dacă aşa ceva exista. Lucrase miraculos de bine pentru un om care cândva crezuse că îi este imposibil să scrie dacă n-are ţigări sau dacă-l doare spatele, sau dacă avea o migrenă puţin mai serioasă. Ar fi fost frumos să creadă că se descurcase eroic, dar presupunea că iarăşi fusese vorba doar de supravieţuire, deoarece durerea fusese foarte intensă. Atunci când într-adevăr începuse procesul de însănătoşire, se gândise că "mâncărimea fantomatică" pe care i-o provocase laba piciorului care nu mai exista, era chiar mai rea decât durerea. Cel mai mult îl deranjase talpa piciorului lipsă. Se trezise de nenumărate ori în mijlocul nopţii, ca să constate că
degetul mare de la piciorul drept scărpina aerul la patru degete distanţă
de unde se termina acum partea stângă a corpului său.
Dar continuase totuşi să lucreze.
Doar după amputarea degetului mare şi acel bizar tort aniversarea care arăta ca o rămăşiţă de la Ce i s-a întâmplat lui Baby Jane? au început să apară ghemotoacele de hârtie care se strângeau în coşul de gunoi. Pierzi un picior, eşti în pragul morţii, dar continui să lucrezi.
Pierzi un deget mare şi, în chip straniu, începi să dai rateuri la scris. Nu trebuia să fie invers?
Ei bine, urmase febra ― stătuse o săptămână în pat din cauza ei. Dar fusese doar ceva minor; cel mai mult, temperatura îi urcase până la 38
cu 6, dar ăsta nu era un motiv de melodramă. Febra fusese cauzată, probabil, mai mult de starea lui generală proastă, decât de vreo infecţie specifică, iar o febră oogy nu constituia nici o problemă pentru Annie; printre celălalte suveniruri ea avea şi Keflex şi Ampicilină. L-a umplut de antibiotice şi el s-a făcut mai bine... atât de bine pe cât puteai deveni în circumstanţe atât de bizare, în orice caz. Dar ceva nu era bine. Se părea că el îşi pierduse un ingredient vital, drept care amestecul devenise mult mai anemic. Încercă să dea vina pe n-ul lipsă, dar trebuise să se descurce cu asta şi înainte şi, de fapt, ce reprezenta un n lipsă în comparaţie cu un picior lipsă, iar acum, ca o atracţie în plus, un deget mare lipsă?
Oricare era motivul, ceva deranjase visul, ceva micşorase circumferinţa găurii din hârtie, prin care el privea. Cândva ― ar fi jurat
că aşa a fost! ― gaura fusese la fel de mare ca gura Tunelului Lincoln.
Acum nu era mai mare decât o găurică dintr-un gard de lemn prin care un ajutor de antreprenor s-ar opri să spioneze un şantier interesant de construcţii. Trebuia să te străduieşti, să-ţi mijeşti ochii, dacă doreai să
vezi ceva, iar în cele mai multe cazuri, lucrurile importante se desfăşurau în afara câmpului tău vizual... deloc surprinzător, dat fiind faptul că
acest câmp era atât de mic.
În termeni practici, ceea ce se întâmplase după amputarea degetului mare şi puseul de febră, era evident. Cuvintele din carte începuseră
iarăşi să fie bombastice şi înflorate ― nu era încă o parodie, nu încă, dar se îndrepta constant într-acolo şi el nu putea să oprească această derivă.
Erori de continuitate începuseră să se prolifereze cu viclenia şobolanilor care se ascund în colţurile pivniţelor ca să se înmulţească: de-a lungul a treizeci de pagini, Baronul devenise Vicontele din În Căutarea Lui Misery.
Trebuise să se întoarcă şi să modifice totul.
Nu contează, Paul, ― îşi spusese el de nu ştiu câte ori în acele ultime zile înainte ca Royalul să-şi scuipe t-ul şi apoi e-ul ― nenorocita asta de carte este aproape gata. Aşa şi era. Lucrul la ea era o tortură, iar finalul însemna sfârşitul vieţii lui. Că ultima perspectivă începuse să pară mai atrăgătoare decât prima, spunea tot ce probabil trebuia spus despre starea în continuă degradare a corpului, minţii şi spiritului său. Iar cartea continua, în ciuda tuturor lucrurilor, părând independentă de ele.
Întreruperile din continuitatea ei erau supărătoare, dar minore. El avea acum mai multe probleme cu fantezia decât avusese vreodată. Jocul
"Poţi Tu?" devenise mai degrabă un exerciţiu laborios decât amuzament.
Totuşi cartea continua să progreseze în ciuda tuturor lucrurilor îngrozitoare la care îl supusese Annie, iar el se putea plânge acum că
ceva ― poate curajul ― i se scursese din el odată cu sfertul de litru de sânge pe care-l vărsase atunci când îşi pierduse degetul mare, dar era o povestire a naibii de bună, cel mai bun roman Misery de până acum.
Intriga era melodramatică, dar bine construită; în felul ei modest, chiar amuzantă. Dacă vreodată ar fi publicat acest roman într-o altă ediţie decât în Ediţia Annie Wilkes, oarecum drastic limitată (prima tipărire: o copie), bănuia, că s-ar vinde nebuneşte. Mda, presupunea că o să
reuşească s-o termine dacă nu se dezintegra maşina de scris.
S-ar fi zis că trebuie să fii foarte robustă, se gândise el odată după