Să-l ia dracu' pe scrisul de mână. Plânge-te la direcţiune, Paul.
Dar nu va face aşa ceva. Annie devenise prea stranie.
Ascultă duduitul monoton al maşinii de tuns, îi văzu umbra şi, aşa cum se întâmplă atât de des atunci când se gândea la cât de stranie devenise Annie, îşi aduse aminte de toporul care se ridica, apoi cădea; imaginea feţei ei impasibile, oribile, împroşcată cu sânge. Totul era clar.
Fiecare cuvânt pe care ea- spusese, fiecare urlet al lui, scrâşnetul toporului atunci când ieşise din osul spart, sângele de pe zid. Imaginea era clară ca cristalul. Şi, aşa cum făcea el de multe ori, încercă să
blocheze această amintire, dar realiză că a întârziat o secundă.
Deoarece punctul culminant al Maşinilor de Lux fusese centrat în jurul ultimei lui încercări disperate şi, cât pe-aci, nereuşite de a-l scăpa pe Tony de poliţie (iar asta a dus la epilog, care a constat din interogatoriul pe care partenerul Locotenentului Gray i l-a luat lui Tony în salonul din spital), Paul chestionase câteva victime ale unor accidente.
Auzise acelaşi lucru de fiecare dată. Răspunsul venea în ambalaje diferite, dar întotdeauna se reducea la acelaşi lucru: Îmi amintesc că m-am urcat în maşină şi că m-am trezit aici. Tot restul este o foaie albă.
De ce nu i s-a putut întâmpla asta şi lui?
Pentru că scriitorii îşi amintesc TOTUL, Paul. În special rănile.
Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele şi-ţi va relata povesteafiecăreia. De la cele mari, te alegi cu romane, nu cu amnezie. Dacă vrei să
scrii un roman, este bine să ai un pic de talent, dar cea mai importantă
cerinţă este, de fapt, abilitatea de a-ţi aminti povestea fiecărei cicatrice.
Arta constă în persistenţa memoriei.
Cine a spus asta? Thomas Szasz? William Faulkner? Cyndi Lauper?
Dar ultimul nume îi aduse altă asociaţie, una dureroasă şi nefericită
dacă te gândeai la circumstanţe: amintirea lui Cyndi Lauper ţopăind voioasă în timpul cântecului: "Fetele doar vor să se distreze" pe care îl auzea atât de clar de parcă l-ar fi ascultat acum: Oh, tăticule scump, tu eşti încă numărul unu /Dar fetele vor şi ele să se distreze / O, când ziua de lucru se termină /Fetele vor doar să se distreze.
Brusc, dori atât de tare să asculte un rock-and-roll, mai mult decât îşi dorea să fumeze o ţigară. Nu era neapărată nevoie să fie Cyndi Lauper. Oricine ar fi fost bun. Isuse Cristoase, Ted Nugent ar fi grozav.
Toporul căzînd.
Murmurul lamei.
Nu te gândi la asta.
Dar era o prostie. Îşi tot spunea să nu se gândeacă la asta, ştiind tot timpul că era acolo, ca un os care i s-a blocat în gât. O s-o lase să stea acolo sau o să fie îndeajuns de bărbat şi o să aibă curajul s-o scoată la lumină?
Atunci îi reveni în minte o altă imagine; se părea că asta era o zi plină
de Şlagăre Vechi La Cerere pentru Paul Sheldon. Oliver Reed interpretând rolul cercetătorului nebun, dar foarte persuasiv, din filmul lui David Croneberg: Gânduri Negre. Reed îndemnându-şi pacienţii de la Institutul de Psiho-plasmatici (un nume pe care Paul îl considerase delicios de amuzant) să "meargă înainte! Să meargă înainte până la capăt!"
Ei bine... câteodată acesta nu era un sfat rău.
Am mers odată până la capăt. A fost de ajuns.
Aceea a fost o porcărie. Dacă să mergi cu amintirile până la capăt o singură dată era de ajuns, el ar fi fost atunci un nenorocit de vânzător de aspiratoare, ca şi tatăl lui.
Atunci mergi înainte. Mergi înainte până la capăt, Paul. Începe cuMisery.
Nu.
Da.
Du-te dracului!
Paul se lăsă pe spate, îşi puse braţul peste ochi şi vrând-nevrând începu să-şi depene amintirile.
Totul, până la sfârşit.
5
Nu murise, nu dormise, dar pentru un timp, după ce Annie îl ologise, durerea dispăruse. El doar plutise în derivă, detaşat de corpul său ca un balon de gândire pură îndepărtându-se de locul unde a fost fixat.
Oh, rahat! De ce se obosea? Ea făcuse asta, iar tot timpul care trecuse de atunci şi până acum fusese numai durere, plictiseală şi perioade ocazionale de lucru la cartea sa stupidă şi melodramatică, doar ca să scape de primele două. Totul fusese fără sens.
Oh, dar nu-i aşa ― aici există o temă, Paul. Este legătura care leuneşte pe toate. Legătura care-i atât de reală. Nu o vezi?
Misery, bineînţeles. Aceasta era legătura care le unea pe toate, dar, legătură reală sau falsă, era atât de prostească!
Ca substantiv comun, înseamnă durere, de obicei de lungă durată şi de multe ori fără sens; ca un substantiv propriu însemna un personaj şi o intrigă, ultima, cu siguranţă, lungă şi fără sens, dar, care fără îndoială, se va termina foarte curând. Misery îi umpluse ultimele patru (sau poate erau cinci) luni ale vieţii lui; foarte bine; Misery din plin; Misery toată
ziua şi Misery toată noaptea, dar, desigur, asta era prea simplu, bineînţeles...
O, nu, Paul. Nimic nu este simplu când e vorba de Misery. Cu excepţiafaptului că tu îi datorezi viaţa, aşa cum este ea... fiindcă până la urmă s-adovedit că tu eşti Şeherezada, nu-i aşa?