Încetul cu încetul, Ian se relaxă între cei doi bărbaţi, unul dintre ei negru,
celălalt alb. Îşi întoarse capul spre luminiş fără mare tragere de inimă, ca şi când el n-ar fi dorit să se uite şi totuşi nu se putea abţine.
― Atunci ce putem noi să facem? Ce putem noi să facem pentru draga mea?
Nu ştiu, îi veni lui Geoffrey pe buze şi, în propria sa suferinţă cumplită, de-abia fu în stare să şi le muşte. Îi veni în minte, nu pentru prima dată, că
faptul că Ian o poseda pe femeia pe care Geoffrey o iubea atât de mult (chiar dacă în secret) îi dădea dreptul acestuia să-şi permită răsfăţul unui fel ciudat de egoism şi a unei isterii aproape femeieşti, pe care Geoffrey trebuia să le treacă cu vederea; la urma urmei, pentru tot restul lumii el era doar prietenul lui Misery.
Da, dar prietenul ei, gândi el cu o ironie aproape isterică, după care şi ochii lui fură atraşi spre luminiş. Spre prietena lui.
Misery era goală-puşcă şi totuşi, gândi Geoffrey, nici cea mai pudică
bigotă, care merge de trei ori pe săptămână la biserică, n-ar fi putut s-o acuze de indecenţă. Dacă ar fi fost pe acolo o bătrână pudică, probabil Că
ar fi fugit îngrozită dacă ar fi văzut-o pe Misery, dar ţipetele ei ar fi fost cauzate de teroare şi de repulsie, nu fiindcă i-au fost jignite grav preceptele morale. Misery nu purta nici o haină pe ea, dar era departe de a fi goală.
Ea era acoperită de albine. Era îmbrăcată în albine din cap până în picioare. Părea că poartă un fel de rasă călugărească ciudată ― ciudată, deoarece se mişca şi se unduia peste umflăturile sânilor şi ale şoldurilor, chiar dacă nu exista nici cea mai mică adiere de vânt în aer. Mai mult decât atât, faţa ei părea acoperită cu un văl de o modestie aproape mahomedană
― doar ochii albaştri se vedeau prin masca aceea de albine care se târau ameţite pe faţa ei, ascunzându-i gura, nasul, bărbia şi sprâncenele. Şi mai multe albine, din specia gigantică africană, cele mai veninoase şi mai irascibile din lume, viermuiau peste cătuşele de oţel ale Baronului, înainte de a alătura mănuşilor vii care acopereau mâinile lui Misery.
În timp ce Geoffrey privea, alte şi alte albine zburau spre luminiş din toate direcţiile ― şi totuşi era foarte clar pentru el, chiar şi în confuzia în care se afla acum, că cele mai multe dintre ele veneau dinspre vest, unde se afla stânca mare şi neagră a feţei idolului.
Tobele îşi continuau ritmul constant, tot atât de adormitor ca zumzetul albinelor. Dar Geoffrey ştia cât de înşelătoare era acea somnolenţă; văzuse ce se întâmplase cu Baroana, şi îi mulţumea lui Dumnezeu că Ian fusese scutit de acea privelişte... iar acel sunet constant, adormitor, schimbându-se brusc într-un urlet percutant... un sunet care fusese la început acoperit de ţipetele femeii în agonie. Ea fusese o creatură orgolioasă şi proastă, ba chiar şi primejdioasă ― aproape că-i ucisese pe toţi atunci când eliberase
bushmaster-ul lui Stringfellow ― dar snoabă sau nu, proastă sau nu, nici un bărbat sau femeie nu merita să moară astfel.
Bushmaster = un şarpe tropical, mare, veninos.
În mintea lui Geoffrey răsuna întrebarea lui Ian. Ce putem noi să facem?
Ce putem noi să facem pentru draga mea?
― Nimic nu putem face acum, boss ― spuse Hezekiah ― dar ea nu e în pericol. În timp ce tobele bat, ele, albinele or să doarmă. Şi Coniţa o să
doarmă, de asemenea.
Acum albinele o acopereau ca o pătură groasă, mişcătoare; ochii ei, deschişi dar nevăzători, păreau că se retrag într-o cavernă de albine zumzăitoare, în continuă agitaţie.
― Şi dacă tobele tac? întrebă Geoffrey cu o voce înceată, aproape fără
putere şi chiar atunci tobele tăcură.
Pe ru u mom 1
4
Paul privi incredul ultimul rând, apoi ridică Royal-ul ― continuase să-l ridice ca pe o halteră ciudată, arunci când ea nu se afla în cameră; Dumnezeu ştie de ce ― şi îl agită iarăşi. Clapele clincăniră şi apoi o altă
bucată de metal căzu pe placa, care-i servea drept birou.
De afară se auzea duduitul maşinii de tuns iarba, de culoare albastru intens ― Annie trebăluia pe afară, aranjând frumos iarba peluzei, aşa încât acei cockadoodie Roydmani să nu aibă despre ce bârfi în oraş.
Puse maşina de scris jos, apoi o dădu la o parte ca să poată lua de acolo noua surpriză. Se uită la ea în lumina puternică a după-amiezii care intra pe geam. Expresia de uimire îi rămase pe faţă.
Pe bucata de metal, destul de pătată de cerneală, erau gravate E
e
Pentru ca distracţia să se încingă mai tare, vechiul Royal se lepădase şi de litera cu cea mai mare frecvenţă în limba engleză.
Paul privi calendarul. Fotografia reprezenta o pajişte înflorită, şi era luna mai, dar Paul îşi ţinea acum propriul calendar pe o foaie de hârtie, şi conform cu acesta era 21 iunie.
Se duc aceste zile leneşe, călduroase ale verii, gândi el cu amărăciune, şi aruncă litera de oţel în direcţia coşului de gunoi.
Ei bine, ce fac acum? se întrebă el, dar bineînţeles că ştia ce va urma.
Scris de mână. Asta va urma.
Dar nu acum. Cu toate că, doar cu câteva secunde în urmă lucrase
febril, mistuitor ca o casă cuprinsă de incendiu, nerăbdător să-i aducă
pe Ian, Geoffrey şi pe amuzantul Hezekiah în ambuscada Bourkaşilor, astfel încât tot grupul să fie transportat în faţa cavernelor din spatele feţei idolului şi să pregătească finalul palpitant, dintr-o dată se simţea obosit. Gaura din hârtie se închisese cu un bang hotărâtor.
Mâine.
Mâine o să înceapă să scrie de mână.