― Nu fi aşa o...
Dar ea plecase, paşii ei greoi aproape alergând de-a lungul holului spre salon. El privea spre un spaţiu gol. Privirea îi căzu ― apoi ochii i se holbară.
De fiecare parte a ramei uşii, cam 4a două palme de podea, era câte o urmă neagră ― fuseseră lăsate, înţelese asta imediat, de osiile scaunului pe rotile atunci când el îi forţase să intre în cameră. Până acum ea nu le observase. Trecuse aproape o săptămână, iar faptul că ea le omisese până acum era un adevărat miracol. Dar în curând ― mâine, poate în această după-amiază ― ea va veni să dea cu aspiratorul şi atunci le va vedea.
Le va vedea.
Paul reuşi să facă foarte puţin în decursul acelei zilei.
Gaura din hârtie dispăruse.
8
Dimineaţa următoare, Paul stătea în pat, sprijinit de mai multe perne, bând o cană de cafea şi uitându-se fix la urmele de pe laturile ramei uşii, cu acea privire vinovată a ucigaşului care tocmai a observat un articol de îmbrăcăminte însângerat de care a uitat să se debaraseze.
Pe neaşteptate Annie năvăli în cameră cu ochii mari şi holbaţi. Într-a mână ţinea o cârpă de praf. În cealaltă, incredibil, avea o pereche de cătuşe.
― Ce...
Asta a fost tot ce a avut el timp să spună. Ea îl prinse cu o putere însutită de panică şi îl trase în sus. Durerea ― cea mai acută din ultimele zile ― se zvârcoli în picioarele lui, iar el ţipă. Cana cu cafea îi zbură din mână şi se sparse pe podea. Lucrurile au o tendinţă să se spargă aici, gândi el şi apoi: Ea a văzut urmele. Bineînţeles. Probabil că de mult timp.
Asta era singura explicaţie pe care o putea găsi acestei bizare comportări
― ea văzuse de fapt urmele, iar' acesta era începutul unei noi şi spectaculoase pedepsiri.
― Taci din gură, prostule! şuieră ea, apoi mâinile i-au fost înţepenite la spate şi chiar atunci când auzi pocnetul cătuşelor care se închideau, auzi şi o maşină care intra pe aleea dinspre casă.
Deschise gura, dorind să vorbească sau poate iarăşi să ţipe şi ea îi îndesă cârpa în gură, înainte ca el să poată scoate un sunet. Cârpa avea un gust deosebit de scârbos. Parafină, bănuia, sau soluţie de lustruit mobila, sau ceva de acest gen.
― Să nu scoţi un sunet, spuse ea aplecându-se deasupra lui, ţinându-i capul între mâini, şuviţele din părul ei răvăşit gâdilându-i obrazul şi fruntea.
― Te avertizez, Paul. Dacă, oricine ar fi, aude vreun sunet ― ori chiar eu aud ceva şi mă gândesc că el ar fi putut auzi ceva ― o să-l ucid pe el sau pe ei, apoi pe tine şi apoi pe mine.
Se ridică. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Pe faţă avea broboane de transpiraţie, iar pe buze, gălbenuş de ou.
― Ţine minte, Paul.
El aprobă, dar ea nu-l văzu. Deja alerga afară din cameră.
Un Chevy Bel Air, vechi, dar bine îngrijit, fusese parcat în spatele Cherokee-ului lui Annie. Paul auzi o uşă deschizându-se undeva în regiunea salonului şi apoi trântindu-se. Scosese acel scârţâit interogativ care-l informă pe Paul că fusese uşa de la debaraua unde-şi ţinea ea lucrurile pentru afară.
Omul care coborî din automobil, era tot atât de bătrân şi la fel de bine îngrijit ca şi maşina ― un om tipic pentru Colorado, dacă Paul
văzuse vreodată unul. Arăta de şaizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut avea optzeci; putea să fie unul dintre partenerii importanţi ai unei firme de avocatură sau semi-pensionatul patriarh al unei companii de construcţii, dar mult mai probabil că era un fermier sau un intermediar de vânzări imobiliare. Putea fi un republican dintre aceia care nu şi-ar lipi un abţibild pe capota din spate a maşinii, tot aşa cum nici în ruptul capului nu ar purta pantofi italieneşti cu vârf ascuţit; de asemenea, trebuia să fie una dintre oficialităţile oraşului, care venise aici în interes de serviciu, fiindcă numai într-o asemenea ocazie un om ca acesta şi o femeie ca Annie Wilkes se puteau întâlni.
Paul o văzu grăbindu-se pe alee, nu cu scopul de a-l întâmpina, ci de a-l intercepta. Se întâmpla acum ceva foarte asemănător cu fanteziile lui de acum câteva zile. Nu un sticlete, dar cineva CU AUTORITATE.
AUTORITATEA sosise la Annie, iar venirea ei aici nu putea face nimic altceva decât să-i scurteze lui viaţa.
De ce nu-l inviţi înăuntru, Annie? gândi el încercând să nu se înece cu cârpa prăfuită. De ce nu-l inviţi să-i arăţi pasărea ta africană?
O, nu. Ea nu l-ar invita pe Domnul Om de Afaceri din Rocky Mountain, tot aşa cum nu l-ar duce pe Paul la Aeroportul Internaţional Stapleton şi să-i pună în mână un bilet la clasa întâi pentru New-York.
Începu să vorbească încă înainte de a ajunge lângă el. Aerul îi ieşea din gură în formă de baloane, ca în caricaturi, dar fără să aibă cuvinte scrise în ele. El întinse o mână îmbrăcată cu o elegantă mănuşă îngustă
de piele neagră. Ea o privi scurt, cu dispreţ şi apoi începu să agite un deget spre faţa lui, scoţând alte baloane din acelea albe, goale. Termină
să-şi pună haina pe ea şi se opri din agitatul degetului doar atât cât să-şi tragă fermoarul.
El căută în buzunarul paltonului şi scoase o foaie de hârtie. O
îndreptă spre ea aproape cerându-şi scuze. Deşi Paul nu avea cum să
ştie exact ce era acolo, era convins că Annie avea un adjectiv pentru ea, cockadoodie, poate.
Ea îl conduse de-a lungul aleii, vorbind în continuare. Ieşiră din raza lui vizuală. Le putea vedea umbrele întinse pe zăpadă ca şi cartoanele de construcţii, dar asta era tot. Realiză placid că ea făcuse asta intenţionat.
Dacă el, Paul, nu-i putea vedea, atunci nu era nici o şansă ca domnul Rancho Grande să privească prin fereastra camerei de oaspeţi şi să-l vadă pe el.
Umbrele rămaseră pe zăpada fleşcăită de pe aleea Anniei pentru încă
aproximativ cinci minute. O singură dată Paul chiar auzi vocea lui Annie, cu tonul ridicat într-un strigăt terorizant. Au fost cinci minute lungi pentru Paul. Umerii îl dureau. Descoperi că nu se putea mişca pentru a-şi alina durerea. După ce-i încătuşase mâinile, ea le prinsese cumva de tăblia de la capul patului.
Dar cel mai rău lucru era cârpa de praf din gură. Mirosul de soluţie de lustruit mobila îi dădea dureri de cap. I se făcea din ce în ce mai
greaţă. Se concentră cu înverşunare să-şi controleze greaţa; nu avea nici o intenţie să moară înecat, sufocat cu vărsătură, în timp ce Annie se certa cu un bătrân oficial al oraşului; care-şi aranja o dată pe săptămână
părul la frizeria de lux şi purta, probabil, toată iarna galoşi peste pantofii negri, eleganţi.
