Ceva părăse a nu fi deloc în ordine. Bătrânul Shinny fusese, şi el, foarte nedumerit, dar, în final, se raliase la diagnostic. La fel au făcut majoritatea sătenilor, de altfel ― inima fetei nu fusese bine făcută, asta era tot, asemenea lucruri erau rare, dar fiecare putea să-şi amintească vreun caz tot atât de trist. Acest acord unanim salvase probabil reputaţia şi meseria lui Billford ― dacă nu chiar capul său ― ca urmare a tragicului deznodământ. Deşi toată lumea fusese de acord că moartea fetei era ciudată, nu-i trecuse nimănui prin minte că ea s-ar putea să nu fie moartă.
La patru zile după ce fusese îngropata, o femeie bătrână, pe nume doamna Soames ― doamna Ramage o cunoştea puţin ― observase ceva alb pe pământul cimitirului Congregaţiei atunci când intrase acolo să pună flori pe mormântul soţului ei, care murise iarna trecută. Era prea mare ca să
fie petala unei flori şi ea crezuse că trebuie să fie vreo pasăre moartă. În timp ce se apropiase devenise din ce în ce mai sigură că obiectul alb nu era aşezat pe pământ, ci ieşea din el. Mai făcuse încă doi-trei paşi ezitanţi spre el şi văzuse o mână ieşind din pământul unui mormânt nou, cu degetele îngheţate într-un hidos gest de implorare. Cu excepţia degetului mare toate celelalte se terminau cu oase descărnate, înroşite de sânge.
Doamna Soames fugise urlând din cimitir, alergase tot drumul până la strada Comercială ― o distanţă de aproape o milă şi un sfert ― şi împărtăşise vestea frizerului, care era, totodată şi contabilul local. Apoi se prăbuşise leşinată ca şi moartă. În acea după-amiază căzuse la pat şi zăcuse aproape o lună. Nici că ar fi condamnat-o cineva din sat.
Corpul nefericitei domnişoare Evelyn-Hyde fusese, bineînţeles, exhumat şi în timp ce Geoffrey Alliburton o opri pe Mary în faţa porţii Bisericii Evanghelice din Little Dunthorpe, doamna Ramage se trezi sperând cu ardoare să nu fi ascultat toate acele poveşti despre exhumare. Fuseseră
cumplite.
Dr. Billford, el însuşi în pagul nebuniei, a diagnosticat catalepsia. Pare-se că biata femeie intrase într-un fel de transă fără suflare, foarte asemănătoare cu cea pe care fachirii indieni şi-o puteau induce voluntar înainte de a consimţi să fie îngropaţi de vii, sau înainte de a fi străpunşi cu ace mari. Rămăsese probabil în această transă pentru patruzeci şi opt de ore sau poate şaizeci. În orice caz, destul de mult pentru ca să se trezească nu pe peluza din spatele casei, unde culesese flori, ci îngropată
de vie în propriul sicriu.
Fata aceea se luptase cu înverşunare pentru viaţa ei, iar doamna Ramage realiză acum, în timp ce-l urma pe Geoffrey intrând pe poartă şi prin ceaţa subţire care transforma pietrele de morminte în insuliţe, că ceea ce ar fi trebuit răsplătit cu mărinimie făcea doar ca totul să pară mai
oribil.
Fata fusese logodită şi urma să se mărite. La mâna stângă ― nu cea care îngheţase deasupra solului ca mâna unei femei înecate ― purtase inelul cu diamant primit la logodnă. Cu el tăiase căptuşeala de satin şi de-a lungul a numai Dumnezeu ştie câtor ore, îl folosise să deschidă capacul de lemn. La sfârşit, cu aerul care se terminase, se părea că folosise inelul şi mâna stângă ca să taie şi să escaveze, iar dreapta ca să sape. Nu fusese îndeajuns. Tenul ei căpătase o culoare roşie-intensă din mijlocul căreia ochii priveau holbaţi, cu o expresie de imensă groază întipărită în ei.
Ceasul din turnul bisericii începuse să bată ora douăsprezce ― ora când, îi spusese mama sa, uşa dintre viaţă şi moarte de deschide puţin, iar morţii pot să intre sau să iasă ― iar doamna Ramage de-abia se stăpâni să nu urle şi s-o rupă la fugă din cauza panicii care, nu numai că
nu scădea, ci creştea cu fiecare pas; dacă începea să fugă, ştia că va alerga până când va cădea epuizată.
Femeie proastă şi fricoasă! se ocărî ea şi apoi întări: Femeie proastă, fricoasă şi EGOISTĂ! Acum trebuie să te gândeşti la Lord şi nu la spaimele tale! Lordul Meu... şi dacă există doar o singură şansă ca Doamna Mea...
Ah, dar nu ― era o nebunie doar să te gândeşti la un asemenea lucru.
Trecuse prea mult timp, prea mult, mult prea mult.
Geoffrey o conduse la mormântul lui Misery. Rămaseră amândoi nemişcaţi, privindu-l fascinaţi. Pe piatră scria LADY CALTHORPE. În afara datelor de naştere şi moarte singura inscripţie era: IUBITA DE CĂTRE
MULŢI.
Se uită spre Geoffrey şi spuse cu o voce care venea parcă dintr-o ceaţă
groasă.
― Nu ai adus uneltele?
― Nu ― nu încă, răspunse el, şi se lăsă în genunchi. Îşi lipi apoi urechea dreaptă la pământ, pe care începuseră deja să crească noi fire firave de iarbă printre bulgării de ţărână aruncaţi cam la întâmplare.
Pentru o clipă singura expresie pe care ea o văzu la lumina lămpii era tot aceea pe care Geoffrey o avusese încă de când îi deschisese uşa ― o privire plină de teamă cumplită. Apoi începu să apară o altă expresie.
Aceasta era una de maximă teroare amestecată cu o speranţă aproape dementă.
Privi în sus la doamna Ramage, cu ochii holbaţi, cu gura agitându-se.
― Cred că trăieşte, şopti el fără vigoare. O, doamnă Ramage...
Brusc, se întoarse pe burtă şi ţipă spre pământ ― în alte împrejurări ar fi fost comic.
― Misery! MISERY! SUNTEM AICI! ŞTIM! REZISTĂ! REZISTĂ, DRAGA MEA!
O clipă mai târziu se ridică în picioare, pornind în fugă spre şaretă unde se aflau uneltele de săpat, picioarele lui încălţate în papuci răscolind ceaţa firavă şi inertă care stătea deasupra solului.
Genunchii doamnei Ramage se înmuiară şi se prăbuşi aproape leşinând iarăşi. Capul ei, se roti, parcă din propria-i voinţă, astfel încât urechea dreaptă se lipi de pământ. Văzuse copii, în situaţii asemănătoare, pe liniile de cale ferată, ascultând venirea trenurilor...
Iar ea le auzi ― râcâituri înăbuşite şi dureroase în pământ ― acestea nu erau sunetele unui animal într-o vizuină, erau sunete produse de degete care râcâiau neajutorat lemnul.
Trase o gură mare de aer, părând că-şi reporneşte propria inimă. Ţipă:
― VENIM, DOAMNA MEA! DUMNEZEU SĂ FIE SLĂVIT ŞI MĂ ROG
LA BUNUL ISUS SĂ AJUNGEM LA TIMP ― VENIM!
Începu să scoată cu degetele tremurânde bulgării de pământ şi, deşi Geoffrey se întoarse foarte repede, ea săpase deja o groapă de aproape două palme adâncime.
7
Ajunsese deja la pagina nouă din Capitolul 7 ― Geoffrey şi doamna Ramage reuşiseră s-o scoată pe Misery din groapa, taman la ţanc, doar ca să realizeze că femeia nu avea nici cea mai vagă idee cine sunt ei sau cine este ea însăşi ― când Annie intră în cameră. De acesta dată, Paul o auzi. Se opri din scris, supărat că a fost întrerupt din vis.
Ea ţinea primele şase capitole lipite de fustă. Îi trebuiseră mai puţin de douăzeci de minute să citească prima lui încercare; acum trecuse aproape o oră de când ea luase teancul de douăzeci şi una de pagini. Se uită la ea cu o privire sigură, observând, cu cel mai slab interes, că
Anniei Wilkes era puţin palidă.
― Ei bine? întrebă el. Este corect?