Nu, cu siguranţă, nu, protestă cu nelinişte mintea lui. Şareta urca parcă zburând dealul Calthorpe. Conacul era întunecat, dar ― ah, bine! ―
se mai zărea o unică lumină la fereastra casei doamnei Ramage
― Cea, Mary! strigă el şi pocni din bici, strâmbându-se. Nu mai e mult, fetiţo, şi o să te poţi odihni puţin!
Cu siguranţă, cu siguranţă nu este ceea ce te gândeşti!
Dar modul în care Shinny examinase coastele rupte ale lui Geoffrey şi umărul tumefiat, păruse de-a dreptul superficial şi aproape că nu-i adresase nici un cuvânt lui Ian, în ciuda profundei suferinţi a acestuia şi a suspinelor pe care le scotea din când în când. Nu ― după o vizită care nu păruse mai lungă decât ar fi cerat minimum de politeţe, Shinny întrebase încet.
― Este ea...?
― Da, în salon, reuşise să îngaime Ian. Săraca, draga mea, zace în salon.
Sărut-o din partea mea, Shinny, şi spune-i că o să fiu în curând cu ea!
Apoi Ian izbucnise iarăşi în lacrimi, iar Shinny, după ce murmurase câteva cuvinte de condoleanţe, intrase în salon. Lui Geoffrey i se păruse acum că sacul ăla de oase bătrâne stătuse înăuntru cam mult timp... sau poate era o amintire eronată. Dar, când ieşise din salon, arătase aproape vesel, şi nu era nimic eronat despre această amintire, Geoffrey era sigur ―
expresie fusese prea nelalocul ei în acea cameră de amărăciune şi lacrimi, o cameră unde doamna Ramage de-abia terminase de atârnat draperiile negre, de doliu.
Geoffrey îl urmase afară pe bătrânul doctor şi vorbise şovăielnic cu el în bucătărie. Spera, spusese el, că doctorul îi va prescrie lui Ian ceva praf de somnifer, pentru că Ian, într-adevăr părea bolnav.
Totuşi, Shinny păruse că este foarte neatent.
― Nu seamănă nici un pic cu Domnişoara Evelyn-Hyde, spusese el.
Sunt convins de acest lucru.
Şi se dusese la trăsura lui fără să-i dea nici un răspuns lui Geoffrey.
Geoffrey se întoarse înăuntru uitând deja remarca ciudată a doctorului, deja atribuind purtarea stranie a lui Shinny vârstei înaintate, oboselii, şi chiar suferinţei sale. Gândurile sale se reîntorseseră din nou la Ian şi se hotărâse că, dacă nu avea ajutorul somniferelor, va trebui pur şi simplu să toarne whiskey în el până când bietul om va adormi.
Uitând... Înlăturând...
Până acum.
Nu semăna deloc cu domnişoara Evelyn-Hyde, sunt convins de acest lucru.
Despre ce?
Geoffrey nu ştia, dar intenţiona să afle, neavând importanţă ce va însemna asta pentru sănătatea lui mintală ― şi îşi dădu seama că preţul s-ar putea să fie mare.
CAPITOLUL 4
Doamna Ramage încă nu se culcase când Geoffrey a început să bată cu pumnii în uşa casei, deşi era deja cu două ore mai târziu faţă de ora de culcare obişnuită a ei. De când Misery se stinsese, doamna Ramage îşi amâna, din ce în ce mai mult ora de culcare. Dacă nu-şi putea stăpâni foielile şi întoarcerile fără sfârşit, măcar putea amâna momentul când le începea.
Deşi era o femeie cu capul pe umeri şi foarte realistă, neaşteptatul răpăit de ciocănituri o sperie, scoase un ţipăt scurt şi se împroşcă cu laptele cald pe care-l turna din ibric în cană. În ultimul timp devenise foarte nervoasă şi gata-gata în orice moment să strige. Acest sentiment nu era amărăciune, deşi era aproape copleşită de durere ― acesta era un sentiment ciudat, apăsător pe care nu-şi amintea să-l mai fi avut vreodată.
I se părea că nişte gânduri, pe care prefera să nu le recunoască, dădeau târcoale minţii sale obosite şi foarte triste.
― Cine bate la zece? strigă ea spre uşă. Oricine eşti, nu-ţi mulţumesc pentru arsurile pe care mi le-am făcut!
― Sunt Geoffrey, doamnă Ramage! Geoffrey Alliburton! Deschide uşa, pentru numele lui Dumnezeu!
Doamna Ramage rămase cu gura căscată şi se afla la jumătatea drumului spre uşă când îşi dădu seama că este doar în cămaşa de noapte şi cu boneta pe cap. Nu-l auzise niciodată pe Geoffrey vorbind pe acest ton şi nu ar fi crezut dacă cineva i-ar fi povestit despre asta. Dacă exista un om în toată Anglia cu o inimă mai bravă decât aceea a adoratului ei Lord, atunci acela era Geoffrey ―şi totuşi vocea îi tremura ca şi aceea a unei
femei în pragul isterici.
― Un moment, domnule Geoffrey! Sunt pe jumătate dezbrăcată!
― Dă-o dracului de treabă! strigă Geoffrey. Mi-mi pasă dacă eşti în pielea goală, doamnă Ramage! Deschide uşa! Deschide-o, în numele lui Hristos!
Stătu o secundă, apoi se duse la uşă, o deblocă şi apoi o deschise brusc. Felul în care arăta Geoffrey o împietri şi iarăşi tunetul surd al gândurilor negre de undeva din spatele capului ei.
Geoffrey stătea în pragul casei menajerei într-o stranie poziţie încovoiată ca şi cum şira spinării fusese deformată de ani îndelungaţi în care ar fi purtat pe umeri un sac de negustor ambulant. Mâna dreaptă îi era presată între braţul stâng şi corp. Părul îi era răvăşit. Ochii căprui ardeau în faţa albă ca varul. Îmbrăcămintea era ieşită din comun pentru cineva atât de grijuliu ― ca un filfizon, ar fi spus unii ― în ce priveşte hainele lui, cum era Geoffrey. Purta un frac vechi, cureaua îi era câş; o cămaşă albă deschisă la gât şi o pereche de pantaloni de serj grosolan care ar fi arătat mult mai potrivit pe un grădinar zilier decât pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Little Dunthorpe. În picioare avea papuci de casă.
Doamna Ramage, despre care nu se putea spune în nici un caz că era îmbrăcată pentru un bal la curte, cu cămaşa de noapte albă, lungă şi cu boneta de noapte ale cărei panglici atârnau pe lângă fata ei precum cordoanele unei lămpi, îi privi cu îngrijorare crescândă. Îşi reagravase fracturile de la coaste pe care şi le rupsese acum trei nopţi în timp ce alerga să-l aducă pe doctor, asta era evident, dar nu numai durerea îi făcea ochii să strălucească atât de intens. Era teroarea, de-abia stăpânită.
― Domnule Geoffrey! Ce...
― Fără întrebări! spuse el răguşit. Nu încă ― până când nu îmi răspunzi mie la o întrebare.
― Ce întrebare?
Ea era acum foarte speriată cu mâna stângă încleştată într-un pumn strâns chiar deasupra pieptului generos.
― Îţi spune ceva numele de domnişoara Evelyn-Hyde?
Iar brusc ea ştiu motivul pentru care avea acel sentiment apăsător încă