le combine, înlăturând combinaţiile. Simţea că aşa ceva se întâmplă, dar
nu avea contact direct cu asta şi nici nu dorea să aibă. Acolo, în atelierul abisal, era multă sudoare şi mizerie.
Înţelegea că ceea ce făcea el acum reprezenta ÎNCERCAREA DE A AVEA O IDEE. A ÎNCERCA SĂ AI O IDEE nu însemna acelaşi lucru cu A AVEA O IDEE. A AVEA O IDEE era un mod mai modest de a spune Mi-a venit inspiraţia sau Evrika! Muza mea a vorbit!
Ideea pentru Maşini de Lux îi venise într-o zi la New York. Ieşise, fără
nici un alt scop în afară de acela de a-şi cumpăra un video-recorder pentru apartamentul de pe Strada 83. Trecuse pe lângă o parcare şi-l văzuse pe unul dintre paznici încercând să deschidă o maşină. Asta a fost tot. Nu avea nici cea mai vagă idee dacă ceea ce văzuse era legal sau ilegal şi pe când se îndepărtase cale de două sau trei cvartale de blocuri, nici nu-i mai păsa. Paznicul devenise Tony Bonasaro. Ştia totul despre Tony, cu excepţia numelui său, pe care mai târziu l-au luat dintr-o carte de telefon. Jumătate din intrigă exista pe deplin conturată în mintea sa, iar restul se definea cu repeziciune. Îi venise să danseze, era bucuros, aproape beat de fericire. Sosise muza, tot aşa de binevenită ca un cec neaşteptat în cutia de scrisori. Plecase din casă ca să-şi cumpere un video-recorder şi obţinuse în schimb ceva mult mai important.
OBŢINUSE O IDEE.
Celălalt proces ― A ÎNCERCA SĂ AI O IDEE ― nu era nici pe departe atât de solemn sau aşa de înălţător, dar era exact la fel de misterios... şi la fel de necesar. Pentru că, atunci când scriai un roman, aproape întotdeauna întâlneai undeva baricade şi nu avea atunci nici un sens să
încerci să continui până când nu AVEAI O IDEE.
Procedura obişnuită pe care el o aplica atunci când era necesar să
AIBĂ O IDEE, era să-şi pună haina şi să facă o plimbare. Dacă nu trebuia să AIBĂ O IDEE, îşi lua o carte când pleca la plimbare. Era conştient că plimbarea reprezenta un bun exerciţiu fizic, dar era plictisitoare. Dacă nu aveai pe cineva alături cu care să vorbeşti, o carte constituia o necesitate. Dar dacă trebuia să AI O IDEE, plictiseala putea reprezenta pentru un blocaj din roman, ceea ce chemioterapia constituia pentru un bolnav de cancer.
Cam pe când ajunsese la jumătatea Maşinilor de Lux, Tony îl ucisese pe Locotenentul de Poliţie Gray, atunci când acesta încercase să-i pună
cătuşele într-un cinematograf din Times Square. Paul ar fi vrut ca Tony să nu fie descoperit ― cel puţin pentru o vreme ― deoarece nu putea exista un act trei cu Tony stând la răcoare. Şi totuşi, Tony nu putea să-l lase pur şi simplu pe Gray în cinematograf, cu un cuţit ieşind din subsuoara stângă, deoarece existau cel puţin trei oameni care ştiau că
Gray plecase să se întâlnească cu el.
Problema consta în înlăturarea cadavrului, iar Paul nu ştia cum s-o rezolve. Aceasta era baricada. Era jocul. Era: Neatentul tocmai l-a ucis pe acest tip într-un cinematograf din Times Square şi acum trebuie să care cadavrul în maşina sa, fără ca nimeni să facă vreo remarcă de genul:
"Hei, domnule, tipul ăla e atât de mort precum arată sau tocmai a avut unatac de inimă, sau ceva de soiul ăsta?" Dacă duce corpul înapoi în maşină, se poate deplasa până în Queens şi-l poate arunca în acel şantierabandonat despre care a auzit undeva. Paulie? Poţi Tu?
Bineînţeles, nu existase nici un fel de termen de zece secunde ― nu avusese nici un contract pentru carte, o scrisese dintr-un impuls de moment şi deci nu avea nici un termen de predare la care trebuia să se gândească. Totuşi, întotdeauna exista o limită, o perioadă după care trebuia să părăseşti cercul şi majoritatea scriitorilor ştiau asta. Dacă o carte stagna mult timp, începea să se degradeze, să se dezintegreze; toate micile trucuri şi iluzii începeau să se vadă.
Ieşise la plimbare, cu mintea golită de orice gând, aşa cum nici acum nu se gândea la nimic. Parcursese trei mile în momentul când cineva îi trimise o scânteie, de acolo, din atelierul abisal: Să presupunem că el declanşează un incendiu în cinematograf?
Ideea păruse destul de bună. Nu avusese nici un iz de vârtej, nu trezise nici un sentiment de adevărată inspiraţie; se simţise ca un tâmplar care priveşte o bucată de lemn de construcţie ce i-ar putea fi de folos.
Ar putea să dea foc la umplutura scaunului de lângă el, cum sună
asta? Nenorocitele de scaune din cinematografele alea sunt întotdeaunarupte. Ar fi ieşit fum. Chiar foarte mult. Ar fi putut să-şi amâne plecareacăi de mult putea, apoi să-l târască pe Gray afară; Gray ar putea să pară
atunci că s-a asfixiat din cauza fumului. Ce crezi?
Crezuse că era bună. Nu extraordinară şi mai erau destule detalii la care trebuia să lucreze, dar părea bună. AVUSESE O IDEE. Lucrul putea să meargă înainte.
Niciodată nu avusese nevoie să AIBĂ O IDEE ca să înceapă un roman, dar înţelegea instinctiv că aşa ceva era posibil.
Şedea tăcut în scaun, cu bărbia sprijinită în palmă, uitându-se afară
la grajd. Dacă ar fi fost în stare să meargă, ar fi fost acolo, afară, pe pajişte. Rămase liniştit, aproape moţăind, aşteptând să se întâmple ceva, conştient de nimic altceva în afară de ceea ce se întâmpla acolo, în străfunduri, unde se făureau acele edificii de ficţiune, erau judecate, erau găsite pline de greşeli şi dărâmate cât ai clipi din ochi. Trecură zece minute. Cincisprezece. Acum ea dădea cu aspiratorul. În salon (dar tot nu cânta încă). O auzi, dar nu făcu nimic cu această percepţie; era un sunet străin care-i intra în cap şi apoi ieşea întocmai ca apa care curge printr-o conductă.
În cele din urmă cei de acolo, din atelierele abisale, trimiseră o scânteie, aşa cum făceau întotdeauna la un moment dat. Nenorociţii ăia de salahori de acolo, de jos, erau condamnaţi la o veşnica munca silnică, iar el nu-i invidia nici cât negru sub unghie.
Paul rămase liniştit, începând să AIBĂ O IDEE. Gândirea conştientă
se reîntoarse ― DOCTORUL ERA ÎNĂUNTRU ― şi prinse ideea ca pe o
scrisoare împinsă într-o cutie de poştă, începu s-o examineze. Aproape că o înlătură (se auzise oare un geamăt surd de acolo, din atelier?), o reconsideră şi decise că jumătate din ea putea fi salvată.
O a doua scânteie, mai intensă decât prima.
Paul, de nerăbdare, începu să bată darabana pe pervaz.
În jur de ora unsprezece începu să bată la maşină. La început foarte lent ― clanc-uri disparate urmate de intervale de tăcere, unele lungi chiar de cincisprezece secunde. Era ca şi echivalentul, vizual al unui arhipelag văzut din aer ― un lanţ de ridicături mici de pământ întrerupt de lagune mari şi albastre.
Încetul cu încetul, intervalele de linişte se micşorară, iar acum se auzeau din când în când rafale de păcănituri ― ar fi sunat frumos la maşina de scris electrică a lui Paul, dar răpăiala Royalului era dogita, groasă, chiar dezagreabilă.
Dar Paul nu remarca vocea ca a lui Ducky Daddles a maşinii de scris. Începuse să se încălzească pe când ajunsese la sfârşitul primei pagini. La sfârşitul celei de a doua, mergea cu viteză maximă.
După un timp, Annie opri aspiratorul şi se postă în uşă, privindu-l.
Paul habar nu avea că ea era acolo ― de fapt, habar nu avea că el era acolo. În sfîrşit, scăpase. Se afla în cimitirul din Little Dunthorpe, respirând aerul umed al nopţii, simţind mirosuri de muşchi, pământ jilav şi ceaţă; auzi ceasul din turnul bisericii Presbiteriene bătând ora două şi introduse acest fapt în povestire, fără ca măcar să se întrerupă. Când ideile erau foarte bune putea să vadă asta prin hârtie. Acum putea să
privească prin ea.
Annie îl privi pentru mult timp, cu faţa ei masivă nezâmbitoare, nemişcată, dar oarecum satisfăcută. După un timp, plecă. Pasul ei era greu, apăsat, dar Paul nu-l auzi.
În acea după-amiază lucră până la ora trei, iar la ora opt în acea seară o rugă pe ea să-l ajute să stea iarăşi în scaunul pe rotile. Scrise încă timp de trei ore cu toate că, pe la ora zece, durerea începuse să fie chiar foarte rea. Annie veni înăuntru la unsprezece. El ceru o păsuire de încă un sfert de oră.
― Nu, Paul, este de ajuns. Eşti alb ca varul.