Îl puse în pat iar el adormi în trei minute. Pentru prima dată de când ieşise din norul gri, dormi întreaga noapte fără întrerupere, iar somnul, tot pentru prima dată, îi fu fără vise.
El visase cu ochii deschişi.
6
ÎNTOARCEREA LUI MISERY
de Paul Sheldon
Pentru Annie Wilkes
CAPITOLUL 1
Pentru un moment Geoffrey Alliburton nu fu sigur cine era bătrânul de la uşă şi asta nu se datora doar faptului că clopoţelul îl trezise dintr-un somn adânc. Ceea ce era iritant în viaţa la ţară, gândi el, era faptul că nu existau destui oameni, astfel încât unii să-ţi fie total străini; în schimb erau suficienţi încât să nu-ţi dai seama imediat cu care dintre numeroşii săteni stăteai de vorbă. Câteodată singurul indiciu de care beneficiai era o trăsătură de familie ― şi astfel de trăsături, de asemănări, bineînţeles, nu te avertizau niciodată de coincidenţele rare, dar nu imposibile, prilejuite de bastarzi. În mod normal, te puteai descurca în asemenea momente ― oricât de mult ar fi simţit cineva că ai început să te senilizezi, când încercai să
întreţii o conversaţie normală cu o persoană al cărei nume ar fi trebuit să
ţi-l aminteşti dar nu puteai; aceste lucruri deveneau deosebit de stânjenitoare atunci când două asemenea chipuri cunoscute apăreau în acelaşi timp şi te simţeai obligat să faci prezentările.
― Sper că nu vă deranjez, tinere domn, spuse acest vizitator. Învârtea stingherit în mâini o pălărie ieftină de pâ n ză, iar în lumina dată de lampa pe care Geoffrey o ţinea ridicată în mână, faţa lui arăta ridată, galbenă şi foarte îngrijorată ― chiar speriată.
― E doar că n-am voit să mă duc la Doctorul Bookings şi nici n-am voit să-l deranjez pe înălţimea Sa. N u , cel puţin, până n-am vorbit cu dumneavoastră, dacă înţelegeţi ce voi să spun, conaşule.
Geoffrey nu înţelegea, dar brusc ştiu un lucra ― cine era acest vizitator nocturn. Menţinerea Doctorului Bookings, Pastorul Bisericii Evanghelice, îl lămurise. Cu trei zile în urmă Dr. Bookings ţinuse ultima slujbă pentru Misery în cimitirul care se întindea în spatele casei parohiale, şi acest om fusese acolo ― dar ţinându-se în spatele congregaţiei, unde era mai puţin probabil să fie remarcat.
Numele lui era Colter. El era unul dintre cioclii bisericii. Bărbatul era gropar, ca s-o spunem mai pe şleau.
― Colter, spuse el. Cu ce te pot ajuta?
Colter vorbi ezitant:
― Sunt zgomote, conaşule. Zgomote din cimitir. Înălţimea Sa nu se odihneşte în pace, conaşule, chiar deloc, şi sunt înfricoşat. Eu...
Geoffrey simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în plex. Trase o gură mare de aer şi o durere acută îl săgetă într-o parte, acolo unde coastele îi fuseseră strâns pansate de către doctoral Shinebone. Aprecierea posacă a lui Shinebone fusese că aproape cu siguranţă Geoffrey va face pneumonie
după ce stătuse toată noaptea în şanţ şi în ploaia rece, dar trecuse trei zile şi nu avusese nici un puseu de febră sau de tuse. El ştiuse că aşa va fi; Dumnezeu nu-i iartă cu uşurinţă pe vinovaţi. Era încredinţat că Dumnezeu îl lasă să trăiască pentru încă mult, mult timp, ca să perpetueze memoria iubitei sale pierdute.
― Vă e bine, conaşule? întrebă Colter. Am auzit că aţi fost bine căptuşit în noaptea aceea. Se opri. În noaptea în care ea a murit.
― Mă simt bine, spuse Geoffrey lent. Colter, aceste sunete, pe care tu spui că le auzi... ştii că doar ţi le imaginezi, nu-i aşa?
Colter se arătă şocat.
― Închipuiri? întrebă el. Conaşule! Acum îmi veţi spune că
dumneavoastră nu credeţi în Isus şi în viaţa de apoi! Cum, nu l-a văzut Duncan Fromsley pe bătrânul Patterson la două zile după înmormântarea acestuia, luminând tot atât de alb ca şi focurile rătăcitoare (ceea ce probabil chiar a văzut, gândi Geoffrey, focuri rătăcitoare plus ceea ce provenea din ultima sticlă de băutură a bătrânului Fromsley)? şi n-a văzut aproape jumătate din întregul oraş nenorocit acel bătrân călugăr papistaş, care se plimbă pe vechile câmpuri de bătălie din Ridgeheath Manor? Chiar s-au trimis câteva doamne de la Societatea Psihică din Londra ca să-l cerceteze pe cela!
Geoffrey ştia la ce doamne se referă Colter; câteva baborniţe isterice suferind probabil de calmurile şi furtunile vârstei de mijloc, toate la fel de ţicnite ca un joc de Puzzle pentru copii.
― Fantomele sunt tot la fel de reale ca mine şi ca dumneavoastră, conaşule, spuse Colter cu convingere. Mi mă deranjează ideea despre existenţa lor, dar sunetele sunt ale dracului de înspăimântătoare, chiar aşa sunt, şi de-abia dacă îndrăznesc să mă apropiu de cimitir ― şi mâine trebuie să sap o groapă pentru bebeluşul Roydman-ilor, zău că da.
Geoffrey se rugă în gând să aibă mai multă răbdare. Impulsul de a se răsti la acest sărman cioclu era aproape de nestăpânit. Dormea destul de liniştit în faţa focului, cu o carte în poală, când venise Colter, îl trezise... şi se trezea din ce în ce mai bine şi cu fiecare secundă tristeţea sumbră se aşternea mai tare asupra lui, aducând cu ea şi realizarea că iubita lui murise. Era de trei zile în groapă, în curând se va împlini o săptămână... o lună... un an... zece ani. Tristeţea, gândi el, era ca o stâncă la marginea oceanului. Când dormeai, era ca şi când ar fi venit fluxul şi atunci exista o alinare. Somnul era ca o maree care acoperea stânca amărăciunii. Totuşi, când te trezeai, fluxul începea să se retragă şi foarte curând stânca era iarăşi vizibilă, un lucru încrustat cu scoici, de o realitate indubitabilă, un lucru care va fi acolo pentru totdeauna, sau până când Dumnezeu va
considera că trebuie s-o înlăture.
Iar acest idiot îndrăznea să vină aici şi să debiteze prostii despre fantome!
Dar faţa omului arăta atât de amărâtă încât Geoffrey reuşi să se stăpânească.
― Domnişoara Misery ― Înălţimea Sa ― a fost foarte iubită, spuse Geoffrey încetişor.
― Da, conaşule, chiar aşa a fost, aprobă Colter febril. Îşi mută pălăria din mâna dreaptă în cea stângă, iar cu dreapta trase din buzunar o batistă
mare roşie. Suflă sănătos în ea, cu ochii înlăcrimaţi.
― Toţi suntem îndureraţi de moartea ei. Mâinile lui Geoffrey se duseră
la cămaşă şi frecară viguros maieul de muselină de sub ea.
― Da, şi noi la fel, conaşule, şi noi la fel.
Cuvintele lui Colter erau înăbuşite de batistă, dar Geoffrey îi putea vedea ochii; omul plângea cu adevărat. Ultimele rămăşiţe ale enervării lui se stinseră transformându-se în milă.
― A fost o doamnă bună, conaşule! Da, a fost o mare doamnă şi un lucru teribil cum şi-a găsit Înălţimea Sa sfâr...
― Da, a fost bună, spuse Geoffrey cu blândeţe, şi descoperi cu uimire că şi pe el îl încercau lacrimile, ca o aversă care ameninţă într -o după-amiază de vară. Iar câteodată, Colter, când cineva cu adevărat deosebit se duce dintre noi ― cineva care ne este foarte drag la toţi ― ni se pare foarte greu să-i acceptăm moartea. Deci, noi ne putem imagina că ea nu a pierit.
Mă înţelegi?