maşină fără frâne, altă dată gaz otrăvitor, altădată, curent electric.
Annie vorbea despre aceste întâmplări cu a afecţiune bizară, şi totuşi autentică fără îndoială.
― Le numeau "Seriale cu suspans", îndrăzni el.
Ea se încruntă.
― Ştiu asta, Domnule Ştie-Tot. Doamne, câteodată mă gândesc că mă
crezi probabil foarte proastă!
― Nu-i aşa, Annie. Jur!
Ea dădu din mână cu lehamite, iar el înţelese că ar fi mai bine ― azi, cel puţin ― să n-o întrerupă.
― Era amuzant să încerci să te gândeşti cum va ieşi el din situaţia aceea. Câteodată puteam, câteodată nu. De fapt, nu-mi prea păsa atâta timp cât jucau corect. Oamenii care creau întâmplările.
Se uită atentă la el, ca să se asigure că a înţeles la ce se referea ea.
Paul se gândi că, ar fi fost imposibil să scape sensul.
― Ca atunci când fusese inconştient în avion. S-a trezit şi a găsit o paraşută sub scaun. Şi-a pus-o şi a sărit din avion, şi asta a fost destul de corect.
Mii de profesori de compoziţie literară n-ar fi de acord cu tine, dragamea, gândi Paul. Tu vorbeşti despre ceea ce se numeşte o DEUS-EX-MACHINA, folosit prima dată în amfiteatrele greceşti. Când dramaturgul îşi punea eroul într-o situaţie imposibilă, un scaun ornat cu flori cobora de sus. Eroul se aşeza în el şi era tras în sus în afara pericolului. Chiar şi cel mai prost cioban poate să-şi dea seama de simbolism ― eroul a fost salvat de Zeu. Dar DEUS EX MACHINA - câteodată cunoscută în jargonul tehnic ca "trucul bătrănei-paraşute-de-sub-scaunul-pilotului", a ieşit din vogă
cam prin anul 1700. Cu excepţia, bineînţeles, a acelor prostii ca " OmulRachetă" şi a cărţilor de colorai "Nancy Desenează". Bănuiesc că aipierdut ultimele noutăţi, Annie.
Pentru câteva clipe, groaznice şi de neuitat, Paul crezu că o să
izbucnească în hohote de râs. Dată fiind dispoziţia ei din dimineaţa asta, acest lucru ar fi adus în mod sigur după sine o pedeapsa dureroasă şi neplăcută. Îşi acoperi repede gura cu mâna, ascunzând zâmbetul care începea să se formeze acolo şi simulă un acces de tuse.
Ea îl lovi pe spate cu destulă putere ca să-l doară.
― Mai bine?
― Da, mulţumesc.
― Pot să continuu acum, Paul, sau ai de gând să ai un acces de strănuturi? Să aduc găleata? Simţi cumva că ai vrea să vomiţi de câteva ori?
― Nu, Annie, Te rog, continuă. Este fascinant ce spui.
Îl privi puţin mai potolită ― nu mult, doar puţin.
― Când a găsit paraşuta aceea sub scaun a fost corect. Poate că deloc realist, dar corect.
El se gândi la asta uimit ― intuiţiile ei ocazionale îl surprindeau
întotdeauna ― şi se decise că ce spunea ea este adevărat. Corect şi realist pot fi sinonime în cea mai bună dintre lumile posibile, dar dacă era aşa, această lume nu era aceea.
― Dar uite, alt episod ― spuse ea ― şi asta este exact ce este greşit în ceea ce ai scris tu ieri, Paul, deci ascultă-mă.
― Sunt numai urechi.
Se uită aspru la el ca să vadă dacă nu glumeşte. Faţa lui era însă
palidă şi serioasă ― chipul unui student conştiincios. Nevoia de a râde se spulberase când îşi dăduse seama că Annie s-ar putea să ştie totul despre deus-ex-machina, cu excepţia denumirii.
― În ordine, zise ea. Era unul dintre acele episoade în care nu existau frâne. Băieţii răi I-au pus pe "Omul Rachetă" ― doar că era "Omul Rachetă" cu identitatea secretă ― într-o maşină care nu avea frâne, apoi sudaseră toate uşile şi împinseseră maşina pe o şosea de munte cu serpentine strânse. De-abia mai puteam să stau pe scaun în ziua aia, pot să-ţi spun.
Ea stătea pe marginea patului ― Paul stătea în scaunul pe rotile în cealaltă parte a camerei. Trecuseră cinci zile de la expediţia lui până la baie şi îşi revenise din urmările acelei experienţe mult mai repede decât ar fi putut el vreodată să creadă. Doar faptul că nu fusese surprins, pare-se că fusese un fortifiant miraculos.
Ea privi în gol în direcţia calendarului, unde băiatul zâmbăreţ se dădea cu sania într-un februarie fără sfârşit.
― Deci acolo era bietul Om Rachetă, prizonier în maşina aceea, fără
rucsacul cu uneltele lui speciale sau măcar casca cu vizor prin care se putea vedea doar dintr-o singură direcţie, încercând să redreseze maşina, s-o oprească şi să deschidă uşa; toate în acelaşi timp. Era mai ocupat decât un tapetar cu o singură mână, chiar aşa!
Da, Paul văzu dintr-o dată ceva ― şi instinctiv înţelese exact cum o asemenea scenă putea fi exploatată la maximum. Fundalul trecând pe lângă automobil cu viteză ameţitoare, aproape repezindu-se. Prim-plan cu pedala de frână, care se afundă fără vlagă până-n podea, unde piciorul omului (văzu piciorul foarte clar, încălţat cu pantofi de pilot, model 1940) apasă disperat pe ea. Prim-plan cu umărul lui lovind uşa.
Prim-plan spre peisajul de afară arătând o bandă neregulată de aliaj de lipit, acolo unde uşa fusese sudată. Prostesc, desigur -nici un pic literar
― dar puteai să scoţi bani din asta. Puteai să accelerezi pulsurile cu asta.
Nici un fel de Chivas Regal aici; era echivalentul din proză al craniilor sparte din pădure.
― Deci vedeai că drumul se sfârşeşte la faleza aceea ― spuse ea ― şi toată lumea din sală ştia că dacă Omul Rachetă nu iese din acel Hudson vechi înainte de a ajunge la faleză, o mierlea. O, băiete! Şi uite maşina, cu Omul Rachetă apăsând încă pe frâne şi lovind cu umărul în uşă şi apoi... a zburat peste faleză! A plutit în aer şi apoi a căzut. A lovit peretele stâncos cam pe la jumătatea distanţei, a izbucnit în flăcări, apoi
a căzut în ocean, iar pe ecran a apărut mesajul de sfârşit care spunea: SĂPTĂMÂNA VIITOARE, EPISODUL 6, "ZBORUL DRAGONULUI".