Gura, de forma unui boboc de trandafir, era strânsă. Fotografia, închisă
într-o ramă rococo aurită, era de mărimea fotografiei Preşedintelui din holul poştei unui mare oraş. Paul nu avu nevoie de o declaraţie legalizată
la notariat care să-i spună că aceea era mama Sfântă a Anniei.
Înaintă mai mult în interiorul camerei. Roata stângă a scaunului lovi o măsuţă joasă pe care erau aşezate bibelouri ieftine de ceramică.
Acestea începură să se clatine şi unul dintre ele ― un pinguin de ceramică aşezat pe un bloc de gheaţă de ceramică ― căzu jos.
Fără să se gândească, se întinse şi îl înşfăcă. Gestul fusese aproape instinctiv,... apoi se declanşă reacţia. Ţinu strâns pinguinul în pumn, încercând să se abţină din tremurat. L-ai prins, nici o problemă, în plus, pe podea este un covor, probabil că nici nu s-ar fi spart...
Dacă s-ar fi SPART! ţipă mintea lui după aceea. Dacă s-ar fi. SPART!
Te rog, trebuie să te duci înapoi în camera ta înainte ca să laşi ceva... o urmă...
Nu. Nu încă. Nu încă, indiferent cât de speriat era. Deoarece asta-i costase prea mult. Dacă exista vreo răsplată, avea de gând s-o obţină.
Se uită prin cameră; era supraîncărcată cu mobilă oribilă, greoaie. Ar fi trebuit să fie dominată de ferestrele arcuite şi priveliştea magnifică a munţilor Rocky. Dar, dimpotrivă, era dominată de fotografia acelei femei grase, întemniţată în rama galbenă, îngrozitoare, cu arabescurile ei şi florile aurii îngheţate.
Pe o masă, în partea îndepărtată a canapelei, unde ea ar sta când privea televizorul, se afla un telefon simplu, cu disc.
Uşor, abia având curajul să respire, pusei jos pinguinul de ceramică
(ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSĂ! scria pe blocul de gheaţă) înapoi pe măsuţă şi se deplasă de-a lungul camerei spre telefon.
În faţa canapelei mai era o măsuţă joasă; îi dădu un ocol larg. Pe ea se afla o vază verde, oribilă, plină cu rămurele cu flori uscate şi arăta supraîncărcată, gata să cadă dacă doar o atingeai.
De afară nu se auzea venind nici o maşină ― doar sunetul vântului.
Apucă cu o mână receptorul telefonului şi îl ridică foarte încet.
Un sentiment ciudat de eşec predestinat îi umplu mintea chiar înainte de a duce receptorul la ureche şi de a nu auzi nimic. Puse lent receptorul la loc; un vers dintr-un cântec vechi al lui Roger Miller venindu-i în minte şi părând să aibă un anumit fără de sens, sens: Nici telefon, nici piscină, nici câine sau pisică... Nu am nici ţigări...
Urmări cu ochii firul de telefon, văzu priza mică şi pătrată din şipcă
de perete şi văzu că mufa telefonului era băgată în ea. Totul arăta în stare de perfectă funcţionare.
Ca şi grajdul cu radiatoarele lui din acoperiş.
Este foarte, foarte important să păstrezi aparenţele.
Închise ochii şi o văzu pe Annie scoţând mufa şi punând în priză
ipsos. O văzu reintroducând mufa în ipsosul alb, unde se va întări pentru totdeauna. Compania de telefoane nu va avea nici cea mai mică
idee că ceva era în neregulă, doar dacă cineva va încerca să o sune şi să
reclame că-i telefonul defect, dar nimeni n-o suna pe Annie, nu-i aşa? Ea va primi regulat nota de plată lunară pentru telefonul ei mort şi o va plăti prompt, dar telefonul nu era decât un decor de scenă, o parte din lupta ei nesfârşită pentru păstrarea aparenţelor, ca şi grajdul ordonat cu vopseaua lui roşie, bordura crem şi radiatoarele care să topească gheaţa iernii. Castrase ea oare telefonul doar în cazul că o expediţie ca asta va avea loc? Prevăzuse ea posibilitatea că el va putea ieşi din cameră? Se îndoia. Telefonul ― telefonul care funcţiona ― ar fi călcat-o pe nervi cu mult înaintea venirii lui. Ar fi stat trează noaptea, uitându-se la tavanul dormitorului ei, ascultând vaietul vântului în munţi, imaginându-şi oamenii care s-ar putea gândi la ea cu scârbă sau cu rea-voinţă făţişă ―
toţi Roydman-ii din lume ― oameni care ar putea, oricare dintre el, în orice moment, să aibă ideea s-o sune şi să urle: Tu ai făcut-o, Annie! Te-au dus până la Denver, şi noi ştim că tu ai făcut-o! Nu te duc atâta drum, până la Denver, dacă eşti inocent! Ea ar fi cerut, şi ar fi obţinut, un număr neînregistrat în cărţile de telefon, bineînţeles ― oricine judecat şi achitat pentru una din crimele grave (şi dacă fusese la Denver, acuzaţia fusese gravă) ar fi făcut asta ― dar chiar şi un număr neînregistrat nu ar fi liniştit pentru mult timp un om care suferă de nevroză avansată, cum era Annie Wilkes. Ei erau toţi coalizaţi împotriva ei, ei puteau obţine numărul dacă ei voiau; probabil că avocaţii care pledaseră împotriva ei ar fi fost bucuroşi să-l dea oricui îl cerea, şi oamenii I-ar fi cerut, o, da ―
pentru că ea vedea lumea ca un loc întunecat plin de mase de oameni, mişcătoare ca mările, un univers răuvoitor care înconjura o scenă mică
pe care un singur spot extrem de luminos o ilumina... doar pe ea. Deci mai bine să distrugă telefonul, să-l aducă la tăcere, aşa cum l-ar aduce şi pe el la tăcere dacă ar şti că a ajuns atât de departe.
Panica îi explodă violent în minte, spunându-i că trebuie să iasă de aici şi să se întoarcă în camera lui, să ascundă undeva pilulele, să se reîntoarcă la locul lui de lângă fereastră, aşa încât, când ea va veni, să
nu vadă nici o diferenţă, nici cea mai mică diferenţă, iar de această dată
el fu de acord cu vocea. O aprobă din toată inima. Se îndepărtă cu grijă
de telefon şi când ajunse în singura zonă mai aerisită a camerei, începu truda laborioasă care însemna întoarcerea scaunului pe rotile, atent, să
nu lovească vreo masă prin această manevră.
Aproape terminase întoarcerea când auzi o maşină care se apropia şi ştiu, pur şi simplu ştiu, că era ea, care se întorcea din oraş.
34
Aproape leşină, cuprins de cea mai cumplită teroare pe care o simţise vreodată, o teroare încărcată de vinovăţie adâncă, aproape inumană. Îşi aminti brusc de singurul incident din viaţa lui care se asemăna cu
acesta prin emoţiile disperate pe care le stârnise. Avea atunci doisprezece ani. Era în vacanţa de vară, tatăl lui se afla la serviciu, iar mama sa se dusese la Boston cu doamna Kaspbrak, vecina de vizavi. Văzuse un pachet de ţigări şi îşi aprinse una. A fumat-o entuziasmat, simţindu-se în acelaşi timp şi rău şi bine. Cam atunci când ajunsese la jumătatea ţigării, camera fiind plină de fum, auzise uşa de la intrare deschizându-se. Paulie? Sunt eu ― mi-am uitat poşeta! Începuse să-şi agite nebuneşte mâinile ca să împrăştie fumul, ştiind că nu-i folosea la nimic, ştiind că a fost prins asupra faptului, ştiind că va fi pălmuit.
De această dată va urma mai mult decât o simplă bătaie.
Îşi aminti visul pe care-l avusese în timpul unuia dintre leşinuri: Annie armând puşca de vânătoare şi spunând: Dacă îţi doreşti atât de mult libertatea, Paul, o să fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc.
Sunetul motorului scăzu în intensitate în timp ce maşina care se apropia, încetinea. Era ea.