Transpiraţia îi curgea pe frunte şi îi înţepa ochii. Îşi linse de pe buze un amestec de sare şi lacrimi. Tremuratul nu voia să se oprească.
Durerea părea ca şi sfârşitul lumii. Gândi: Vine un punct când doar să
discuţi despre durere devine de prisos. Nimeni din lume nu ştie că există
durere de o asemenea intensitate. Nimeni. Este ca şi când ai fi posedat dedemoni.
Doar gândul la pilule; Novrilul pe care ea îl avea undeva în casă, îl convinse să se mişte. Uşa încuiată a dormitorului... posibilitatea că
pilulele s-ar putea să nu fie în baia de la parter aşa cum trăsese el concluzia, ci ascunse undeva... ghinionul ca ea să se întoarcă şi să-l prindă asupra faptului... aceste lucruri nu aveau nici o importanţă, aceste lucruri erau doar umbre în spatele durerii. Va rezolva fiecare problemă pe măsură ce va apărea sau va muri. Asta era tot.
Mişcarea făcea ca menghina de foc de la brâu în jos să se adâncească
mai tare. Dar scaunul se mişca. Foarte încet, scaunul începu să se mişte.
Reuşi să parcurgă o distanţă de aproximativ patru picioare, înainte să realizeze că, dacă nu va putea întoarce scaunul nu o să facă altceva decât să treacă pe lângă uşă şi să ajungă în celălalt colţ al camerei.
Apucă strâns roata dreaptă, tremurând,
(gândeşte-te la pilule; gândeşte-te la alinarea pe care ţi-o vor aducepilulele)
şi apăsă pe ea cât de tare putu. Cauciucul scârţâi slab pe podeaua de lemn; chiţăiturile unui şoarece. Apăsă în jos; muşchii odată puternici, iar acum moi, tremurând ca aspicul; buzele îndepărtându-i-se de dinţii încleştaţi, şi scaunul pe rotile începu, lent, să se rotească.
Înşfacă ambele roţi şi puse iar scaunul în mişcare. De data aceasta parcurse patru picioare înainte să se oprească şi să-şi adune puterile.
Când se opri, leşină.
Cinci minute mai târziu, se trezi la realitate, auzind în cap vocea vagă, aţâţătoare, a comentatorului.
― Încearcă iarăşi să se deplaseze! Pur şi simplu e de necrezut ce voinţă are băiatul ăsta, Sheldon!
Partea din faţă a creierului său era conştientă doar de durere; spatele minţii îi coordona ochii. O văzu lângă uşă şi se duse spre ea. Îşi întinse mâna în jos, dar vârfurile degetelor lui se opriră la aproape o palmă de
podea, unde era una dintre cele două sau trei agrafe care căzuseră din părul ei în timp ce ea se repezise spre el. Îşi muşcă buzele, inconştient de faptul că transpiraţia îi curgea pe faţă şi pe gât şi îi înnegrea gulerul cămăşii de pijama.
― Nu cred că poate să ia acul acela, oameni buni ― a fost un efort fan-tas-tic, dar mi-e teamă că totul se sfârşeşte aici.
Ei bine, poate că nu.
Se aplecă spre dreapta, la început încercând să ignore durerea din partea lui dreaptă ― durere care părea că este o bulă cu presiune din ce în ce mai ridicată, ceva similar cu creşterea dinţilor ― apoi nemaiabţinându-se şi urlând. Aşa cum spusese ea, oricum nu era nimeni care să-l audă.
Vârfurile degetelor atârnau încă la doi centimetri faţă de podea, agitându-se încoace şi încolo chiar deasupra agrafei, iar soldul drept chiar părea că pur şi simplu o să explodeze într-un jet scârbos de jeleu alb de oase.
O, Doamne, te rog, te rog, ajută-mă...
Se aplecă mai tare, în ciuda durerii. Degetele atinseră acul dar reuşiră doar să-l împingă puţin mai încolo. Paul alunecă în scaun, încă
îndoit spre dreapta şi ţipă iarăşi din cauza durerii din picioare. Ochii îi ieşiseră din orbite, gura îi era deschisă, limba îi atârna printre dinţi ca o jaluzea. Picături mici de salivă se prelingeau de pe vârful ei şi cădeau pe podea.
Apucă agrafa între degete... o smulse... aproape o scăpă... şi apoi o strânse în pumn.
Când se îndreptă, îşi provocă un nou acces de durere. Şi când acţiunea fu terminată nu mai putu face altceva decât să rămână gâfâind pentru un timp, cu capul lăsat pe spate atât cât îi îngăduia spătarul neîndurător al scaunului pe rotile, agrafa aflându-se pe placa sprijinită
pe braţele scaunului. Pentru un timp fu foarte sigur că o să verse, dar îi trecu.
Ce faci? îl certă după câteva minute o parte a minţii sale. Aştepţi să-ţi treacă durerea? Nu o să treacă. Ea o citează întotdeauna pe mama ei, dar şi mama ta avea câteva zicale, nu-i aşa?
Da. Avea.
Stând acolo, cu capul dat pe spate şi faţa lucind de sudoare, cu părul lipit de frunte, Paul rosti cu voce tare una din ele, aproape ca o incantaţie: "S-ar putea să existe zâne, s-ar putea să existe farmece, dar Dumnezeu îi ajută doar pe cei care se ajută singuri."
Mda. Deci termină cu aşteptarea, Paulie ― singurul spiriduş care-şi vaarăta faţa pe aici e acel boxer de categoria super-grea dintotdeauna,Annie Wilkes.
Se puse iarăşi în mişcare, deplasând lent scaunul spre uşă. Ea o încuiase, dar el credea că poate ar fi în stare s-o descuie. Tony Bonasaro, care era acum numai mulţi, mulţi fulgi de scrum, fusese un hoţ de
maşini. Ca o parte a pregătirilor sale pentru scrierea Maşinilor de Lux, Paul studiase aspectele tehnicii furtului de maşini cu un ex-poliţist versat, pe nume Tom Twyford. Tom îi arătase cum să facă contactul cu ajutorul unor fire electrice, cum să folosească bucata subţire şi flexibilă
de metal, pe care hoţii de maşini o numeau, Slim Jims, ca să deschidă
brusc încuietoarea uşii unei maşini, cum să anihileze sistemul de alarmă.
Sau, spusese Tom acum doi ani şi jumătate într-o zi de primăvară în New-York, hai să presupunem că nu-ţi trece prin minte să furi o maşină.
Ai una, dar ai cam rămas fără benzină. Ai un furtun, dar maşina pe careai ales-o pentru donaţie are o încuietoare la rezervorul de benzină. E astao problemă? Nu, dacă-ţi cunoşti meseria, pentru că majoritateaîncuietoarelor de la rezervoarele de benzină sunt floare la ureche. Ainevoie doar de o agrafă de păr.
Îi trebuiră lui Paul minute nesfârşite de dat înapoi, şi aranjat ca să
reuşească să poziţioneze scaunul pe rotile exact în locul potrivit, cu roata stângă aproape atingând uşa.