― Soţul tău este acasă, doamna mea, o anunţă el.
Ebling Mis nu-l salută pe măscărici. Se întorsese la proiectorul lui.
În acea seară, după ce ascultă totul, Toran spuse:
― Şi crezi că are dreptate, Bay? Nu crezi că e...?
― Are dreptate, Torie. E bolnav, ştiu asta. Schimbarea care s-a petrecut cu el, pierderea în greutate, modul în care vorbeşte... e bolnav. Dar îndată ce vine vorba de Catîr, de cea de-a Doua Fundaţie, sau de ceva ce intră în preocupările lui, merită să-l asculţi. E lucid şi limpede ca lumina zilei. Vorbeşte cu înţeles profund. Cred în ceea ne spune.
― Atunci mai e o speranţă.
Era, de fapt, pe jumătate o întrebare.
― Nu ştiu... încă nu m-am gîndit. Poate că da! Poate că nu! De azi înainte voi purta o armă cu mine. (Şi, spunînd asta, îi arătă lui Toran arma al cărei pat strălucea.) Pentru orice eventualitate. Cine ştie. Torie, pentru orice eventualitate.
― Ce eventualitate?
― Lasă, spuse Bayta, şi izbucni într-un hohot de rîs nestăpînit. Poate că şi eu mi-am ieşit din minţi ca Ebling Mis.
Din acel moment, Ebling Mis mai avea de trăit şapte zile şi ele se scurseră pe nesimţite, una după alta.
Pentru Toran, acele zile aduseră un aer de lîncezeală şi confuzie. Viaţa părea să-şi fi pierdut din vioiciune şi din interes şi devenise o mare nesfîrşită cuprinsă de un calm monoton.
Mis nu mai era docît o entitate funcţională a cărei muncă nevăzută nu aducea nimic nou. Se baricadase. Nici Toran, nici Bayta nu-l puteau vizita. Doar un du-te-vino al lui Magnifico dovedea că Mis mai exista. Mascăriciul, care devenise taciturn şi gînditor, ducea tiptil tava cu mîncare şi era singurul martor atent în lumina crepusculară a Bibliotecii.
Bayta trăia din ce în ce mai singuratică. Vivacitatea ei pierise fără urmă, priceperea şi siguranţa îi erau în cumpănă. Îşi căuta cu înfrigurare singurătatea, iar Toran o surprinse jucîndu-se cu arma. O ascunse imediat şi mimă un zîmbet.
― Ce faci cu ea, Ba y?
― Mă joc. E interzis?
― O să-ţi zbori creierii.
― S-ar putea. Mare pagubă!
Viaţa în doi îl învăţase pe Toran că era inutil să se certe cu o femeie deprimată. Ridică din umeri şi plecă.
În ultima zi, Magnifico veni la ei în fugă, transpirat şi gîfîind. Înspăimîntat, îi trase după el:
― Vă cheamă eruditul doctor. Nu se simte bine.
Şi, într-adevăr, nu se simţea bine. Zăcea în pat, iar ochii dilataţi de emoţie îi străluceau inuman. Aşa murdar cum era, cu greu putea fi recunoscut.
― Ebling! strigă Bayta.
― Lăsaţi-mă să vorbesc, spuse el cu greutate, făcînd un mare efort ca să se ridice într-un cot. Vreau să vă vorbesc. Sînt la capătul puterilor; trebuie ca voi să continuaţi munca mea. Nu am luat notiţe; am distrus şi puţinele calcule pe care le-am făcut. Nimeni nu trebuie să afle. Totul trebuie să rămînă în minţile voastre.
― Magnifico, spuse Bayta cu asprime şi hotărîre. Mergi sus!
Cu mare părere de rău, măscăriciul se ridică şi făcu un pas înapoi. Ochii lui trişti îl priveau fix pe Mis.
― Nu-l, băgaţi în seamă; lăsaţi-l să rămînă, spuse Mis slab, făcînd un gest cu mîna. Rămîi, Magnifico.
Măscăriciul se aşeză repede jos. Bayta rămase cu privirea pironită în pămînt. Îşi muşcă buzele, concentrată. Mis vorbi cu o voce şoptită şi şuierătoare:
― Sînt convins că cea de-a Doua Fundaţie poate învinge dacă nu va fi luată prin surprindere de către Catîr. Acest lucru a fost ţinut secret; secretul trebuie păstrat şi are un scop. Trebuie să plecaţi într-acolo. Ceea ce ştiţi este de importanţă vitală... şi poate ajuta enorm. Auziţi?
― Da, da! strigă Toran aproape deznădăjduit. Cum să ajungem acolo? Unde este?
― Vă pot spune, zise el cu o voce pierdută.
Dar nu mai apucă.
Bayta, cu o expresie îngheţată pe chipul alb ca varul, ridică arma şi trase. Detunătura reverberă în încăperea goală. Trupul lui Mis se volatiliză de la brîu în sus, iar în perete se făcu o gaură cu margini neregulate. Degetele fără vlagă lăsară arma să cadă pe podea.
26
Sfîrşitul căutării
NIMENI nu scoase o vorbă. Ecoul împuşcăturii se rostogoli cu vuiet spre alte încăperi şi se stinse într-o şoaptă. Înainte de a se stinge, înăbuşi zgomotul discordant produs de căderea armei Baytei, acoperi plînsul strident al lui Magnifico şi înecă urletul neomenesc al lui Toran.
Se lăsă peste toţi o tăcere îndurerată.
Bayta rămase cu capul plecat. În cădere, o picătură prinse o rază de lumină şi străluci rece. Bayta nu mai plînsese pînă atunci.
Toran era încordat şi crispat, cu muşchii gata să-i plesnească; simţea că nu va mai fi niciodată în stare să-şi descleşteze fălcile. Chipul lui Magnifico era o mască lipsită de culoare şi de viaţă.
În cele din urmă, Toran şuieră printre dinţi cu o voce de nerecunoscut:
