― E foarte uşor să găseşti în ele localizarea exactă a Primei Fundaţii, dacă ştii cîte ceva despre psihoistorie. Se face deseori referire la ea, atunci cînd înţelegi ecuaţiile. Dar, Toran, nimeni nu face referiri la cea de-a Doua Fundaţie. Nicăieri nu am găsit aşa ceva.
Toran se încruntă mirat:
― Nu există?
― Ba există, strigă Mis înfuriat, cine a zis că nu există? Doar că se vorbeşte mai puţin despre ea. Totul e mai bine ascuns, mai bine disimulat. Nu înţelegi? Dintre cele două, aceasta este cea importantă şi ea se află în pericol! Am minutele de la Congresul Seldon. Catîrul n-a cîştigat încă...
Calmă, Bayta închise luminile:
― Gata, la culcare!
Fără să mai spună ceva, Toran şi Bayta urcară treptele şi merseră în camera lor.
În ziua următoare, Ebling Mis făcu baie şi se îmbrăcă în haine curate, stătu la soare şi simţi adierea vîntulu de pe Trantor pentru ultima oară. La sfîrşitul aceleiaşi zile, coborî din nou în subsolul gigantic al Bibliotecii şi nu mai apucă vreodată să iasă de acolo.
În săptămîna ce urmă, viaţa reintră în matcă. Soarele Neotrantorului era o stea calmă şi strălucitoare pe cerul nopţii. Lumea de la fermă era ocupată cu lucrările de primăvară. Terenurile Universităţii erau tăcute şi părăsite. Galaxia însăşi părea goală. Parcă nici Catîrul nu existase vreodată.
Bayta se gîndea la toate acestea în timp ce se uita la Toran, care-şi aprindea tacticos ţigara de foi. Îşi mută apoi privirea către frînturile de cer ce se vedeau printre nenumăratele turnuri metalice profilate la orizont.
― Frumoasă zi, făcu el.
― Da. Ai scris totul pe listă, Torie?
― Sigur: unt, o duzină de ouă, fasole verde... Am totul aici, Bay. Mă descurc eu.
― Bine. Fii atent ca legumele să fie din ultima recoltă, nu piese de muzeu. Apropo, l-ai văzut cumva pe Magnifico?
― Nu l-am văzut de la dejun. Cred că e jos cu Ebling şi urmăreşte o carte-film.
― În regulă. Să nu întîrzii, pentru că am nevoie de ouă la cină.
Toran plecă după ce aruncă un zîmbet peste umăr şi flutură din mînă în semn de rămas bun.
Bayta se întoarse imediat ce nu-l mai văzu pe Toran, care dispăruse în labirintul de fiare. Ezită o clipă în faţa uşii bucătăriei, se întoarse din nou şi intră printre coloanele care duceau la liftul ce cobora în pîntecele Bibliotecii.
Ebling Mis era acolo, cu capul aplecat către ecranul proiectorului, aproape îngheţat într-o poziţie care-l făcea să arate ca un semn de întrebate. Lîngă el stătea Magnifico, îşurubat pe un scaun, cu ochil vioi şi atenţi ― o legătură de membre dezlînate şi un nas care-i evidenţia faţa uscăţivă.
― Magnifico... spuse Bayta încet.
Magnifico sări în picioare. Vocea lui era şoapta celui care vrea să facă pe plac cuiva:
― Da, doamna mea.
― Magnifico, spuse Bayta, Toran a plecat la fermă şi n-o să se întoarcă prea curînd. Vrei să fii drăguţ să te duci după el cu un mesaj pe care o să ţi-l scriu?
― Cu plăcere, doamna mea. Cu dragă inimă, îţi sînt cu totul la dispoziţie şi voi face orice stă în puterile mele.
Bayta rămase singură cu Ebling Mis, care nici măcar nu se clintise din loc. Hotărîtă, puse mîna pe umărul lui:
― Ebling...
Psihologul tresări şi strigă arţăgos:
― Ce s-a întîmplat? Apoi clipi des şi spuse: A, tu erai, Bayta? Unde-i Magnifico?
― L-am trimis cu treburi. Voiam să rămîn singură cu tine. (Spuse acestea cu o limpezime exagerată.) Vreau să discut cu tine, Ebling.
Psihologul făcu o mişcare, vrînd să se întoarcă la proiector, dar mîna Baytei rămase hotărîtă pe umărul lui. Simţi sub strînsoare osul descărnat. Muşchii lui păreau să se fi topit de la sosirea pe Trantor. Chipul îi era slab, gălbui şi cu barba nerasă de cîteva zile. Umerii îi căzuseră, lucru care era vizibil şi cînd stătea pe scaun.
― Magnifico nu te deranjează, nu-i aşa, Ebling? întrebă Bayta. Pare să stea şi el aici zi şi noapte.
― Nu, nu, nu. Deloc. Nici nu-l bag în seamă. Nu face gălăgie şi nu mă deranjează. Uneori îmi aduce filmele sau le pune la loc; pare că ştie ce vreau fără să fie nevoie să-i vorbesc. Dă-i pace.
― Foarte bine... dar, Ebling, nu te uimeşte purtarea lui? Mă auzi, Ebling? Nu te miră purtarea lui?
Îşi aduse un scaun lîngă al lui şi-l privi în ochi, de parcă ar fi vrut să obţină astfel răspunsurile.
― Nu, spuse Ebling Mis clătinînd din cap. Ce vrei să spui?
― Vreau să spun că tu şi Colonelul Pritcher susţineţi că acest Catîr poate condiţiona emoţiile fiinţelor umane. Dar sînteţi siguri de asta? Magnifico nu este un punct slab în teoria voastră?
Nici un răspuns.
Bayta abia îşi reprimă un puternic impuls de a-l zgîlţîi pe psiholog:
― Ce s-a întîmplat cu tine, Ebling? Magnifico a fost măscăriciul Catîrului. De ce n-a fost şi el condiţionat să-şi iubească stăpînul şi să aibă încredere în el? De ce doar el, dintre toţi cei care au fost în preajma Catîrului, îl urăşte atît de mult?
― Dar... dar a fost condiţionat. Bineînţeles, Bay! (Părea din ce în ce mai sigur de ceea ce spunea.) Îţi închipui că-şi tratează măscăriciul la fel cum îşi tratează generalii? Are nevoie de credinţa şi de loialitatea acestora din urmă, şi doar de teama măscăriciului. N-ai observat că starea continuă de panică a lui Magnifico este de natură patologică? Teama exagerată devine comică. Probabil, pentru Catîr acest lucru a fost comic, dar şi util, întrucît teama l-a împiedicat pe Magnifico să ne ajute mai mult la început.
