se chinuiască pentru încă zece ani.
Of, Tată! Te-ai considerat un cavaler sub patronajul generos al unui baron sau prinţ bogat, nu-i aşa? Când de fapt erai un cal bine strunit, care alerga sub ameninţarea biciuştii.
Încă ţineam cartea în mâini. Degetele mele o strângeau atât de tare, încât se albiseră. Am simţit o căldură sufocantă în gâtlej – această
289
ultimă trădare teribilă îmi stârnea o furie ce ameninţa să mă înghită cu totul – şi o parte îndepărtată din mine aproape se sperie de imensitatea ei.
Totuşi n-aveam timp de furie, pentru că tocmai îmi amintisem de scrisoarea pe care i-o expediasem domnului Locke prin poştă. „Mă duc acasă”, îi spusesem. Când o scrisesem, îmi închipuisem că domnul Locke va presupune că mă îndrept spre Uşa pe care o distrusese Ilvane în Japonia sau chiar spre Uşa pe care Societatea o închisese în Colorado. Mă gândisem că nu ştie de această primă Uşă, că o consideră
doar o referinţă în treacăt din povestea tatei, închisă cu decenii mai înainte.
Fir-ar să fie!
— Trebuie să plec. Imediat. Deja mă ridicasem în picioare, îndreptându-mă spre uşă cu paşi nesiguri şi cu Bad grăbindu-se să mă
prindă din urmă. Care-i calea spre vechea fâneaţă? Nu contează, o găsesc eu – era pe malul fluviului, nu?
În timp ce vorbeam, răscoleam fără reţinere prin lucrurile mătuşii Lizzie, trăgând de sertare înţepenite de căldura verii, căutând – da!
Câteva pagini de ziar decolorate de vreme. Le-am îndesat în faţa mea de pernă cu tot restul: busola verzuie a lui Ilvane, moneda-cuţit de argint, cartea tatei, stiloul lui Samuel. Ar trebui să-mi fie de-ajuns.
— Stai aşa, fato, eşti pe jumătate dezbrăcată – eram cel puţin pe trei sferturi îmbrăcată, doar că nu purtam pantofi şi bluza îmi era încheiată
strâmb. Ce ai tu cu locul ăla?
M-am întors spre ea. Arăta atât de împuţinată la trup şi de fragilă în balansoar, ca o creatură smulsă din cochilia ei, care se fosiliza lent. Mă
privea cu ochi roşii şi neliniştiţi.
— Îmi pare rău, i-am spus, ştiind cum e să fii mereu singur, să
aştepţi mereu ca oricine să se întoarcă acasă. Trebuie musai să plec. S-ar putea să fie deja prea târziu. Dar promit că mă voi întoarce să te vizitez.
Liniile din jurul gurii i se răsuciră într-un fel de zâmbet amar, îndurerat. Era zâmbetul cuiva care mai auzise promisiuni şi ştie că nu-i bine să le creadă. Şi eu ştiam cum e să te simţi aşa.
Fără să mă gândesc, m-am întors repede la balansoar şi am sărutat-o pe mătuşa mea Lizzie pe frunte. Era ca şi cum aş fi sărutat o pagină
dintr-o carte străveche, mirosind a mucegai şi uscată.
Aproape că pufni în râs.
290
— O, Doamne, eşti exact ca mama ta. Apoi îşi trase nasul. Am să fiu aici când te întorci.
Am părăsit casa mamei ţinând strâns faţa de pernă şi cu Bad zburând pe lângă mine ca o suliţă de bronz azvârlită cu putere.
291
12. Uşa de cenuşă
Deja mă aştepta, desigur.
Cunoşti senzaţia aceea când eşti într-un labirint şi crezi că aproape ai ieşit din el, dar apoi faci colţul şi bam, te trezeşti că eşti înapoi la intrare? Senzaţia aceea deformată, stranie, că ai căzut înapoi în timp?
Aşa m-am simţit eu văzând câmpul năpădit de buruieni şi silueta în costum negru ce mă aştepta în mijlocul lui. Ca şi cum aş fi făcut o greşeală undeva şi aş fi revenit la ziua în care aveam şapte ani şi găsisem Uşa.
Doar că scena se schimbase subtil. Când aveam şapte ani, ierburile erau portocalii şi uscate de toamnă, iar acum aveau câteva sute de nuanţe de verde şi erau presărate cu izbucnirile galbene ale sânzienelor. Atunci fusesem îmbrăcată frumos într-o rochiţă de bumbac albastră, dar fusesem teribil de singură cu excepţia micului meu jurnal de buzunar, iar acum eram desculţă şi murdară de praf, însă cu Bad lipăind din labe alături de mine.
Iar atunci fugisem de domnul Locke, nu spre el.
— Bună, January. Sindbad, e întotdeauna o plăcere să te revăd.
Domnul Locke arăta un pic şifonat după călătorie, dar de altfel exact ca întotdeauna: dichisit, cu ochi de culoare foarte deschisă, extrem de încrezător în sine. Îmi amintesc că am fost surprinsă, de parcă mă
aşteptam să poarte o capă neagră căptuşită cu mătase roşie sau să-şi răsucească o mustaţă lungă cu un zâmbet sinistru, însă era doar confortabilul, familiarul domn Locke.
— Bună ziua, domnule, am răspuns în şoaptă.
Dorinţa de a fi politicos, de a menţine purtarea civilizată şi normalitatea, este îngrozitor de puternică. Mă întreb uneori câtor rele li se îngăduie să-şi facă de cap doar pentru că ar fi nepoliticos să le întrerupem.
292
El zâmbi într-un mod pe care trebuie să-l fi considerat fermecător şi prietenos.