legal („Eh, slavă Domnului pentru asta”) şi trăiseră din salariul de profesor de istorie al tatei (o tăcere sceptică). Călătoreau înapoi spre Kentucky, când a avut loc un accident teribil şi mama a murit (se auzi din nou sunetul acela de om lovit în piept), iar tata şi cu mine am fost luaţi sub aripa ocrotitoare a unui protector bogat (altă tăcere sceptică). Tata îşi petrecuse ultimii cincisprezece ani făcând cercetări în lumea întreagă; nu s-a mai recăsătorit (un zgomot aprobator, dar scos fără tragere de inimă).
— Iar eu am crescut în reşedinţa Locke, din Vermont. Am avut tot ce-şi putea dori o fetiţă. „În afară de familie sau libertate, dar ce mai contează?” Am călătorit peste tot cu tatăl meu adoptiv. Am venit şi aici o dată, nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti.
Lizzie mă privi strângând din ochi, apoi scoase un sunet de recunoaştere.
— Ha! N-am crezut că erai aievea. Într-o vreme, o vedeam pe Adelaide peste tot, dar se dovedea mereu că era vreo fată blondă, cu părul împletit, sau un bărbat într-o haină veche. Îmi purta haina când ieşea, era cel mai urât lucru pe care l-ai putea vedea… Ei bine, când a fost asta? Cum de-ai ajuns aici?
— Era în 1901. Venisem cu tatăl meu adoptiv ca să…
Când l-am rostit, numărul 1901 avu un ecou ciudat în mintea mea.
Lizzie spusese seara trecută că misteriosul cumpărător al proprietăţii reapăruse în 1901, şi nu era mai degrabă ciudat că ne aflaserăm amândoi în Ninley în acelaşi an? Poate chiar fuseserăm aici în acelaşi timp. Poate ni se încrucişaseră paşii la hotelul Grand Riverfront – ar fi putut fi oare guvernatorul acela cu colecţia de cranii?
Am încercat să-mi amintesc cum îl descria cartea tatei: mustaţă tunsă
scurt, costum scump, ochi reci. Ochi de culoarea lunii sau a monedelor
287
de argint…
Gândurile mi-au încetinit, ca şi cum înaintau cu greu prin melasă.
Întrebarea – fantoma aceea întunecată şi fără formă care mă
bântuise toată noaptea – mi se dezvălui dintr-odată. Şi în acelaşi timp am ştiut că era ceva ce nu doream cu niciun chip să întreb.
— Scuză-mă, dar… ştii cum îl cheamă pe bărbatul care a cumpărat terenul din spate? Mi-ai zis cumva care era numele lui?
Lizzie clipi nedumerită.
— Ce? Nu, nu i-am aflat niciodată prenumele, iar asta-i ciudat, dacă
stau să mă gândesc, să-ţi vinzi pământul fără să ştii numele de botez al omului. Dar avea un fel ciudat de a se purta, iar ochii ăia…
Se înfieră un pic, iar eu mi-am închipuit doi ochi glaciali ce o străpungeau cu privirea.
— Dar pe contract e trecut numele companiei lui: W. C. Locke & Co.
E greu să-mi amintesc întocmai cum am reacţionat.
Poate am ţipat. Poate am icnit şi mi-am acoperit gura cu palmele.
Poate m-am prăbuşit în scaun ca într-o apă adâncă, rece, şi am continuat să mă prăbuşesc, lăsând o ultimă dâră sclipitoare de bule să-mi scape spre suprafaţă…
Poate mi-am dres glasul şi am rugat-o pe Lizzie să repete, dacă era amabilă.
„Domnul Locke.” El fusese cel care o întâlnise pe mama mea în vârstă de cincisprezece ani în duminica aceea, la biserică, cel care o întrebase despre băiatul-fantomă şi despre uşa căsuţei, cel care cumpărase terenul din spate al femeilor Larson şi închisese Uşa lor.
„Chiar eşti surprinsă?” Vocea din capul meu era înţepătoare şi suna foarte matur. Presupun că avea dreptate: deja ştiam că domnul Locke este un mincinos, un hoţ şi un ticălos. Ştiam că este unul dintre membrii Societăţii şi, prin urmare, devotat distrugerii Uşilor; ştiam că-l recrutase pe tata cu egoismul dur al unui om bogat care cumpără un cal de curse şi că profitase de pe urma sursei suferinţei sale timp de şaptesprezece ani; ştiam că dragostea lui pentru mine era condiţionată
şi fragilă, abandonată la fel de uşor cum vindea un artefact la licitaţie.
Dar nu ştiusem sau nu-mi îngăduisem să ştiu că era atât de crud.
Destul de crud încât să închidă cu bună ştiinţă Uşa tatei nu o dată, ci de două ori…
288
Sau poate că nu ştiuse că Uşa albastră era specială. Poate că nu făcuse niciodată legătura între ea şi individul ciudat şi tatuat pe care-l întâlnise peste ani. (Acum îmi dau seama că era o speranţă disperată, absurdă, ca şi cum aş fi putut descoperi cumva un indiciu care l-ar fi izbăvit pe domnul Locke şi l-ar fi făcut să fie din nou figura aproape paternă, distantă, dar iubită, a copilăriei mele.) Am răsturnat conţinutul feţei mele de pernă pătate, care mirosea urât, ignorând cârâitul mătuşii Lizzie „Nu pe masa mea de bucătărie, copilă!” şi am înşfăcat cartea legată în piele, cartea tatei, cartea care mă
trimisese pe drumul acesta nebunesc, plin de meandre, înapoi către originile mele. Îmi tremura uşor în mâini.
Am dat paginile până la ultimul capitol, la partea în care domnul Locke apare miraculos să-l salveze pe tatăl meu îndurerat. Şi iată
dovada: 1881. O fată pe nume Adelaide Lee Larson. Cu siguranţă Locke recunoscuse numele şi data. O senzaţie de panică mi se ridică în gâtlej, rămânându-mi acolo, de parcă eram un copil care nu mai găseşte scuze.
Ştia. Locke ştia.
Când îl întâlnise pe tatăl meu în 1895, ştia deja totul despre familia Larson şi despre terenul din spatele fermei lor şi despre Uşa de pe câmp. La urma urmelor, el o închisese. Dar nu-i spusese nicio vorbă
despre asta bietului meu tată nesăbuit. Nici măcar – şi de data asta chiar am icnit şi am auzit-o pe mătuşa Lizzie plescăind iritată – când găsise Uşa deschisă din nou în 1901.
Dacă domnul Locke ar fi ţinut câtuşi de puţin la tata şi la mine, mi-ar fi lăsat Uşa albastră în picioare şi i-ar fi trimis lui o telegramă, imediat: Vino acasă Julian STOP Ţi-am găsit afurisita de uşă. Tata ar fi traversat Atlanticul ca din puşcă. Ar fi dat năvală în reşedinţa Locke, iar eu aş fi fugit în braţele lui şi mi-ar fi şoptit în păr: January, dragostea mea, mergem acasă.
Dar Locke nu înfăptuise nimic din toate astea. În schimb, făcuse scrum Uşa albastră, mă închisese în camera mea şi-l lăsase pe tata să