Ridică din umeri.
— Zilele astea, nu pare să mai fie mare lucru de capul fermei. Dar se află încă acolo, din câte ştim.
Acei ultimi trei kilometri au fost mai lungi decât ar fi trebuit. Mi se părea că sunt întinşi la maximum şi fragili sub tălpile mele, de parcă un pas prea greu i-ar fi putut sfărâma, lăsându-mă eşuată în spaţiul de nicăieri al Pragului. Poate că eram doar obosită de mers. Poate îmi era frică. Una e să citeşti o versiune dintr-o carte de poveşti a vieţii mamei tale şi să alegi s-o crezi şi alta e să baţi la uşa unei străine şi să spui:
„Bună ziua, ştiu din surse sigure că sunteţi una dintre stră-(stră?) mătuşile mele.”
Mi-am lăsat degetele să atingă spinarea lui Bad în timp ce mergeam.
Amurgul cobora peste umerii noştri ca o pătură purpurie şi umedă.
Fluviul – cu agitaţia şi zgomotele traficului de pe el, cu şoaptele apei şi mirosul înţepător de peşte şi nămol – era învins treptat de parfumul de caprifoi, de sunetele scoase de greieri şi de o pasăre care gângurea aceleaşi trei silabe într-un cerc melodios.
Totul era extrem de familiar şi totodată extrem de străin. Mi-am închipuit o fată într-o rochie de bumbac albastră care alerga pe acelaşi drum cu picioarele ca nişte beţişoare de scorţişoară. Apoi mi-am închipuit altă fată, albă şi cu maxilare hotărâte, alergând înaintea ei.
Adelaide. Mama.
Dacă nu m-aş fi uitat după ea, aş fi trecut fără s-o observ: un drumeag îngust, de pământ, năpădit de ambele părţi de măceşi şi crengi netunse. Chiar şi după ce l-am urmat până la capăt, nu eram sigură – cine ar trăi într-o căsuţă atât de înghesuită, gârbovită, aproape înghiţită de iederă şi de un soi de trandafiri căţărători sălbăticiţi?
Şindrila crăpată era verde de muşchi; hambarul se prăbuşise complet.
280
Dar un singur catâr bătrân încă stătea în curte, aţipit, cu un picior îndoit şi sprijinindu-se pe celelalte trei, şi câteva găini se cuibăriseră în ceea ce mai rămăsese din hambar, cotcodăcind uşor, somnoroase. O
lumină – difuză, estompată de perdele albe, ponosite – încă pâlpâia în fereastra bucătăriei.
Am urcat treptele din faţă, curbate la mijloc, şi am rămas nemişcată
în faţa uşii de la intrare. Bad se aşeză în fund lângă mine şi se sprijini de piciorul meu.
Era o uşă veche, alcătuită doar dintr-o serie de scânduri cenuşii atât de mâncate de timp, încât fibra lemnului se transformase în creste ca spiralele amprentelor. Clanţa era o fâşie de piele neagră ca păcura; lumina lumânării se strecura printre crăpături şi prin găurile rămase acolo unde fuseseră noduri în lemn, ca o gospodină iscoditoare.
Era uşa mamei mele şi uşa mamei ei.
Am expirat, am ridicat mâna să ciocănesc şi am ezitat în ultimul moment, căci dacă era totul doar o minciună frumoasă, o vrajă ca-n basme ce se va rupe în clipa în care mâna mea va atinge realitatea de neînduplecat a uşii aceleia – dacă va deschide un bătrânel, care va întreba „Adelaide şi mai cum?” Sau dacă însăşi Adelaide deschidea uşa şi se dovedea că-şi găsise până la urmă calea înapoi în lumea aceasta, dar nu mai pornise niciodată în căutarea mea?
Uşa se deschise înainte de a mă putea convinge s-o ating.
În prag stătea o femeie foarte bătrână şi, după înfăţişare, foarte cârcotaşă, uitându-se urât la mine, cu o expresie care era familiară în mod imposibil, ameţitor. Era o privire de bunică nemulţumită de
„tineretul din ziua de azi”, iar chipul îi era la fel de zbârcit şi încreţit ca miezul de nucă. Am avut senzaţia tulburătoare că o mai văzusem dintr-un unghi mult mai jos, poate când eram copil…
Şi apoi mi-am amintit: bătrâna de care mă izbisem când aveam şapte ani. Femeia care se holbase la mine cu expresia unui copac lovit de trăsnet şi care mă întrebase cine naiba sunt.
Atunci fugisem de ea. Acum n-am mai fugit.
Ochii ei – cu pleoapele înroşite, lăcrimoşi, înceţoşaţi de o pâclă
albastră-alburie – îi întâlniră pe ai mei şi se lărgiră. Gura i se relaxă.
— Adelaide, copilă, ce ţi-ai făcut la păr?
Clipi, privind în sus la masa de păr pe jumătate împletit, ridicată în partea din spate a capului meu, înconjurată de o aureolă roşcată de fire scăpate din prinsoare. Apoi se încruntă din nou şi se concentră asupra
281
feţei mele, dându-i ocol cu privirea ca acul unei busole care nu reuşea să găsească nordul real.
— Nu – nu, nu eşti Ade a mea…
— Nu, doamnă.
Vocea îmi sună mult prea tare, ca un clopot bătut în seara liniştită.
— Nu. Sunt January Scholar. Cred că s-ar putea să fiţi mătuşa mea.
Adelaide Larson este – a fost – mama mea.
Bătrâna scoase un singur sunet – expiră moale, ca şi cum lovitura pentru care-şi adunase toate puterile îi fusese dată în cele din urmă –
şi se prăbuşi peste prag, zăcând la fel de încremenită şi de boţită ca un maldăr de rufe azvârlite pe jos.
Interiorul casei Larson se potrivea cu exteriorul: în dezordine şi neîngrijit, cu foarte puţine dovezi că cineva locuia acolo. Vrejuri de plante căţărătoare se târau înăuntru prin jurul pervazurilor putrezite ale ferestrelor şi borcane cu murături sclipeau în nuanţe tulburi de auriu în ultimele raze de lumină ale înserării. Ceva se cuibărise între căpriori şi lăsase împroşcături albe pe scândurile podelei.
Bătrâna (mătuşa mea?) era ca o pasăre în braţele mele, fragilă şi cu oase uşoare. Am sprijinit-o în singura piesă de mobilier care nu era acoperită cu cârpe şi fâşii de pânză sau cu vase murdare – un balansoar atât de străvechi, încât întipărise urme strălucitoare pe scândurile podelei de sub el – şi pentru un moment m-am gândit dacă