n-aţi ridicat niciodată câteva sute de uniforme de lână ude în căldura aburindă a unei spălătorii, în iulie.) Aerul părea mai curând ceva
271
pentru băut, nu pentru respirat, un abur ca de vată, care părea să se adune şi să mi se reverse în plămâni. După o oră, braţele îmi şovăiau şi tremurau, după două ore mă dureau, iar după trei ore îmi amorţiră.
Câteva dintre cicatricile încă nevindecate pe deplin se deschiseră şi supurară.
Am continuat, deoarece călătoria din ultima săptămână mă învăţase atâta lucru: cum să continui şi când te dor şoldurile şi şchiopătatul câinelui tău devine un ţopăit în trei labe; chiar şi când tot ce găseşti pentru cină sunt trei mere necoapte; chiar şi când fiecare străin şi fiecare adiere de vânt pot fi duşmanul tău, care te prinde într-un final din urmă.
Şi cu toate astea eram aici. Transpirând îndurerată în măruntaiele spălătoriei Buffalo Laundry Co., dar vie, nelegată, întru totul eu însămi pentru prima dată în viaţa mea. Şi complet singură. Am avut o scurtă
viziune a unor mâini măslinii care se mişcau în noapte, a unor ochi negri strălucind ca nişte ţigări aprinse – şi am simţit deodată un gol în piept, o suferinţă ca atunci când ţi se scoate un dinte.
Nimeni nu mi-a adresat o vorbă cât a durat tura, în afara unei negrese cu zâmbetul ca o semilună şi cu accentul tărăgănat din sud.
Zâmbetul îi dispăru când mă văzu. Ridică faţa spre mine.
— Ce-ai păţit? Am strâns din umeri, iar ea îmi examină fusta îmbâcsită de praf şi silueta de sperietoare. Umbli de ceva vreme cu burta goală, aş zice.
Am aprobat din cap.
— Mai ai mult de mers?
Am încuviinţat iarăşi. Îşi supse dinţii gânditoare, trânti alt braţ de haine în căruţul meu şi plecă, clătinând din cap.
Big Linda îmi spuse că pot dormi în mormanul de haine rupte – „Dar numai la noapte, că aici nu-i hotel!” –, aşa că Bad şi cu mine am dormit vârâţi unul în celălalt ca două păsărele într-un cuib cu miros de leşie.
Ne-am trezit când a sunat clopotul pentru prima tură, în întunericul dinaintea zorilor, şi am descoperit că lângă cuibul nostru mă aşteptau două lucruri: osul de la un ciolan de porc unsuros, cu toată grăsimea şi zgârciurile încă atârnând, pentru Bad şi o tigaie întreagă de turtă de mălai pentru mine.
Am mai lucrat o jumătate de tură, făcând înmulţiri aproximative în minte, apoi m-am dus în biroul din faţă şi i-am spus proprietăresei că-mi pare foarte rău, dar trebuie să plec, aşa că o rog să-mi dea plata sub
272
forma unui cec. Strânse din buze şi-şi exprimă gândurile despre vagabonzi, trântori şi fetele care dădeau cu piciorul norocului, totuşi scrise cecul.
Afară, pe alee, am scos stiloul din faţa de pernă şi am pus cecul pe zidul de cărămidă. Am adăugat un zero tremurat şi câteva litere, muşcându-mi buza. Cecul flutură într-o adiere subită care nu era acolo, scrisul devenind înceţoşat şi curbându-se, iar eu mi-am rezemat capul de cărămida încălzită de abur, ameţită. N-ar fi trebuit să meargă –
cerneala era de altă culoare şi îngrămădită destul de evident în spaţiul gol, şi cine a auzit de o spălătoreasă cu un cec de patruzeci de dolari în loc de unul de patru dolari –, dar în timp ce scriam am crezut-o, şi la fel a făcut şi funcţionarul de la bancă.
Pe la jumătatea după-amiezii mă urcam în trenul de pe ruta New York Central, ţinând strâns în mână un bilet preţios cu literele LOUISVILLE, KY. Imprimate frumos cu cerneală roşie.
Faţa mea de pernă arăta şi mai pătată şi murdară lângă valizele de piele sclipitoare de pe raftul pentru bagaje, ca un invitat la o petrecere îmbrăcat necorespunzător, care speră să treacă neobservat. Mă
simţeam şi eu pătată şi murdară; toţi ceilalţi pasageri purtau costume de in călcate şi rochii încheiate pe gât, pălării cocoţate în unghiuri la modă şi pantofi ce sclipeau, proaspăt lustruiţi.
Un tremur huruitor străbătu vagonul, ca un balaur care se scutura la trezirea din somn, iar trenul ieşi din umbra gării din Buffalo, la lumina leneşă a unei după-amiezi de vară. Mi-am lipit fruntea de geamul încălzit şi am adormit.
Am visat sau poate doar mi-am amintit: un alt tren îndreptându-se în aceeaşi direcţie, cu zece ani mai înainte; un orăşel prăpădit pe malul fluviului Mississippi; o Uşă albastră înălţându-se singură pe un câmp; o cetate care mirosea a sare şi cedru.
Cetatea tatei. Cetatea mamei, dacă mai trăia cumva. Ar putea fi vreodată şi cetatea mea? Presupunând că voi reuşi să deschid din nou Uşa, chiar dacă acum nu mai era decât un morman de cenuşă; presupunând că Societatea nu punea mâna pe mine mai întâi.
Aţipeam şi mă trezeam, întreruptă de intrarea şi apoi oprirea trenului în fiecare gară, de anunţurile strigate de conductor şi de solicitările periodice de a-mi vedea biletul, de bufniturile şi foşnetele scoase de pasagerii care plecau şi veneau. Niciunul dintre ei nu se aşeza lângă mine, dar le simţeam privirile asupra mea. Sau credeam că
273
le simt; de câteva ori, am răsucit repede capul într-o parte, încercând să-i surprind holbându-se, însă toţi aveau feţele întoarse politicos. Bad stătea culcat pe picioarele mele, încordat şi cu urechile ciulite.
Am strecurat o mână în faţa de pernă şi am apucat strâns în pumn moneda-cuţit de argint.
Trenul opri în Cincinnati pentru o întreagă jumătate de oră, timp în care aerul deveni îmbâcsit şi vagonul se aglomeră cu noi pasageri. În cele din urmă, apăru un conductor, făcându-şi loc pe coridorul dintre scaune. Întinse un lanţ în partea din spate a vagonului şi atârnă de el o plăcuţă albă, cu inscripţia LOCURI PENTRU COLORAŢI.
Acum, domnul Locke nu mai era aici ca să mă protejeze. Nu mai existau compartimente private cu mesele aduse de conductori cu zâmbetul pe buze, nici vălul confortabil al banilor între mine şi restul lumii.
Conductorul o luă înapoi pe coridor, împungând nişte oameni cu un baston de cauciuc scurt şi gros: o femeie cu pielea cafenie şi cei trei copii ai ei, un bătrân cu un smoc de păr alb, doi tineri lăţi în umeri şi cu o expresie răzvrătită. Conductorul bătu cu bastonul său în raftul de bagaje.
— Băieţi, în trenul ăsta se respectă legea statală, iar următoarea oprire este în Kentucky. Puteţi trece în spate sau puteţi coborî şi merge pe jos, treaba voastră ce alegeţi.
Se strecurară în spate.
Conductorul ezită în dreptul meu, strângând din ochi în timp ce se uita la pielea mea cu luciu roşiatic, ca şi cum ar fi consultat în minte un tabel cu culori. Dar apoi se uită la tivul meu murdar, la braţul cu cicatrici şi la câinele complet nerespectabil şi făcu semn cu capul spre partea din spate a vagonului.
Aparent, fără bani nu mai eram întru totul unică sau o metisă
undeva la mijloc sau de culoare ciudată; eram doar de culoare. La gândul ăsta, am simţit apăsarea rece a regulilor, a legilor şi a pericolelor, care mi se agăţa de membre şi-mi împovăra plămânii.
M-am dus în spate fără să protestez. Oricum, n-aveam de gând să
mai stau prea mult în lumea asta stupidă, cu regulile ei prosteşti.