Este tipic pentru mine să las cea mai grea scrisoare la urmă, ca şi cum ar deveni ca prin farmec mai uşoară. Nu am prea mult spaţiu, aşa că voi fi succintă:
Răspunsul meu este da. Pentru totdeauna.
Numai că pe urmele mele sunt monştri care-mi bântuie paşii, suflându-mi în ceafă. Şi nu vreau, nu pot să te pun în calea lor. Sunt suficient de puternică pentru a-mi înfrunta monştrii singură – tu mi-ai arătat asta, cu doar câteva ore în urmă. (Se dovedeşte că numai iubindu-te, am destul curaj să te părăsesc. Ce ironie teribilă, nu crezi?) Aşa că du-te acasă, Samuel. Du-te acasă şi rămâi sănătos, în siguranţă şi viu, şi uită de toată nebunia asta primejdioasă despre Uşi, vampiri şi societăţi secrete. Prefă-te că totul este doar intriga unui roman de buzunar deosebit de bizar, ceva despre care putem râde pe malul lacului.
Şi ai grijă de Bad, te rog! Nu mi se pare că am avut prea multă grijă
de el până acum şi cred că ar fi mai în siguranţă cu tine.
J.
P.S. De fapt, Bad vine cu mine. Nu-l merit, dar aşa stau lucrurile cu câinii, nu?
M-am strecurat în bucătărie şi am furat un săculeţ cu ovăz, patru mere şi câteva bucăţi sărate de şobolan de prerie pentru Bad. Le-am pus pe toate într-o faţă de pernă, împreună cu moneda-cuţit de argint şi cartea tatei, şi m-am furişat înapoi pe străzile Arcadiei, care acum, în zori, aveau o aură rozalie. Aproape ajunsesem la perdeaua de pene, când o voce aspră mă opri.
— Pleci din oraş atât de curând?
Bad şi cu mine îngheţarăm ca două căprioare surprinse de farurile automobilului Model 10 al domnului Locke.
— Ah. Bună dimineaţa, domnişoară Neptune.
Molly arăta ca şi cum nici ea nu dormise – ridurile de pe chip îi erau ca nişte plase de păianjen întipărite adânc şi părul îi era o coamă
neagră cu argintiu –, dar îşi recuperase jobenul şi gulerul de mărgele.
Mă privi, strângând din ochii ca nişte aşchii de cremene.
— N-ai să rezişti nici trei zile pe câmpie, fato. Dac-aş fi în locul tău, aş rămâne.
Credea că mă furişez spre dealuri, că fug de vinovăţia mea. Mi-am simţit umerii îndreptându-se şi un zâmbet mi-a arcuit buzele.
267
— Mulţumesc, dar sunt nişte lucruri de care trebuie să mă ocup acasă. După ce voi trece prin Uşă.
Vederea înţelegerii care i se răspândi pe chip a fost ca spectacolul unei femei care întinerea. Spinarea i se îndreptă şi ochii i se rotunjiră, plini de speranţă.
— Nu se poate, îngăimă ea.
— Am deschis-o aseară, i-am mărturisit încetişor. N-am vrut să
trezim pe toată lumea, aşa că noi – de fapt, Samuel – avea să vă spună
dimineaţă.
Molly închise ochii, apoi îşi îngropă faţa în palme, cu umerii cutremurându-i-se. M-am întors să plec.
— Aşteaptă. Vocea îi era îngroşată de lacrimi şi tremurătoare, foarte diferită de mormăitul obişnuit. Nu ştiu cine sau ce te vânează şi nu ştiu cum ţi-a luat urma până aici, dar ai grijă. Pana lui Sol… – am auzit-o cum înghite un nod, stăvilindu-şi durerea – pana lui Solomon, cea pe care o purta în păr, a dispărut.
Un fior îmi trecu pe şira spinării când mi-am imaginat pana aurie în ghearele lui Ilvane, oroarea de a fi vânată de ceva ce nu puteam vedea.
M-am forţat să încuviinţez calm din cap.
— Îmi pare rău pentru pierderea penei. Îţi mulţumesc că m-ai avertizat. Mi-am aranjat faţa de pernă pe umăr, fără s-o privesc. Te rog, nu-i spune lui Samuel. N-aş vrea să… îşi facă griji.
Molly Neptune lăsă capul în jos.
— Mult noroc, January Scholar.
Am lăsat-o şezând în lumina soarelui care începea să încălzească
locul, uitându-se în sus la oraşul ei ca o mamă care-şi veghează copiii în timp ce dorm.
Uşa părea cumva mai mică în timpul zilei, închisă la culoare şi îngustă şi teribil de singuratică. Atinse uşor iarba când am tras-o după
mine ca s-o închid şi am păşit în vidul dintre lumi.
Când călătoreşti cu bani, urmezi o cale netedă, deja bătătorită prin lume. Vagoane de tren cu lambriuri de lemn te duc la taxiuri negre şi strălucitoare, care te poartă până la camere de hotel cu draperii de catifea, fiecare pas urmându-l pe cel dinainte fără pic de efort. Când călătorisem cu Jane şi cu Samuel, calea se îngustase şi devenise întortocheată, adesea înspăimântătoare.
268
Acum eram pe cont propriu şi singura cale era cea pe care o lăsam în urmă.
Bad şi cu mine am rămas un moment în scheletul carbonizat al farului, privind prin ceaţa dimineţii spre coasta colţuroasă, parcă
ciupită de vărsat. Mă simţeam ca un explorator la marginea unei noi lumi sălbatice, înarmată doar cu cerneală şi cu speranţă; mă simţeam ca mama mea.