— Ai vrea… vrei să vii cu mine?
Drept răspuns, îşi întinse mâna după a mea, iar eu am ezitat – nu-i acceptasem niciodată oferta, nu-i spusesem „da” –, însă apoi am reflectat că eram amândoi captivi într-o lume pe moarte pentru restul scurtei noastre vieţi şi mi-am împletit degetele cu ale lui.
Împreună, am ieşit din oraş şi ne-am avântat în noaptea de un albastru profund, cu Bad alunecând prin iarbă în faţa noastră ca o fantomă cu ochi de chihlimbar. Era atât de târziu, încât luna se strecura spre orizont şi stelele păreau să atârne în jurul nostru jos de tot, aproape.
Copacul se ivi din întuneric ca o mână noduroasă, cu multe degete, întinsă spre cer. Scândurile de lemn aranjate ordonat, cuibărite printre rădăcinile sale cu umflături, arătau ciudat, parcă date uitării – o Uşă, redusă acum la o simplă uşă. Un miros greu de fum şi lemn ars pătrundea prin ea şi am ştiut că, de cealaltă parte, farul ardea. Mi-am imaginat că ultima Uşă a tatei scosese acelaşi miros urât, de rug funerar.
Am aşteptat până când am ajuns atât de aproape, încât mi-aş fi putut trece degetele peste lemnul de culoare închisă al uşii, apoi m-am oprit. Am rămas în picioare, nemişcată, cu palmele transpirând pe paginile mototolite, simţind stiloul greu în mână.
Samuel lăsă tăcerea să se prelungească, apoi întrebă:
— Ce s-a-ntâmplat?
Am râs de disperare, fără pic de voioşie.
262
— Mi-e teamă, i-am spus. Teamă că nu voi reuşi, că nu va merge, că
am să…
M-am întrerupt, gustul de fier al fricii umplându-mi gura. Mi-am amintit de epuizarea care-mi cuprinsese membrele, muşcând până la os, de legănatul bolnăvicios al camerei în jurul meu după ce-mi scrisesem calea de scăpare din azil. Oare cât aş plăti în plus ca să
deschid o cale între două lumi?
Tata spusese că Uşile există în locuri subţiate, cu o „anumită
rezonanţă inefabilă”, în care două lumi se ating delicat una de alta.
Poate că seamănă mai mult cu tragerea la o parte a unui văl sau cu deschiderea unei ferestre. O supoziţie neargumentată, pe baza căreia urma să-mi pun viaţa rămăşag.
Samuel privea stelele strângând din ochi, cu o expresie nonşalantă.
— Atunci n-o face.
— Dar Jane… Arcadia…
— Vom găsi un mod de a supravieţui, January, ai măcar atâta încredere în noi. Nu risca să păţeşti ceva, dacă nu va merge.
Vocea îi era plată şi calmă, ca şi cum am fi discutat despre cât de probabil era să plouă sau ce întârzieri aveau trenurile.
Am privit în jos, nesigură şi ruşinată de nesiguranţa mea. Însă apoi am simţit o atingere ezitantă sub bărbie, iar Samuel îmi ridică cu blândeţe faţa spre el cu două degete. Privirea îi era serioasă, gura pe jumătate arcuită într-un zâmbet pieziş.
— Dar dacă eşti dispusă să încerci, eu cred în tine, Strega.
O căldură ameţitoare îmi cuprinse tot corpul, de parcă aş fi stat în mijlocul unui rug în flăcări. N-am recunoscut-o, nu ştiam cum s-o numesc, dar, pe de altă parte, nimeni nu mai crezuse în mine până
atunci. Sau crezuseră într-o altă versiune a mea, mai puţin capabilă.
Locke, tata şi Jane crezuseră fiecare în sfioasa January care bântuise reşedinţa Locke, care avea nevoie cu atâta disperare de protecţia lor.
Însă Samuel mă privea acum ca şi cum se aştepta să mănânc jăratic sau să dansez pe nori de ploaie. Ca şi cum se aştepta să fac ceva miraculos, temerar şi imposibil.
Mă simţeam de parcă mi-aş fi pus o armură pe tot trupul sau de parcă îmi creşteau aripi, de parcă mă extindeam dincolo de limitele persoanei mele; semăna tare bine cu dragostea.
I-am privit cu lăcomie faţa vreme de încă o secundă, lăsând încrederea lui să-mi pătrundă în piele, apoi m-am întors spre uşă. Am
263
inspirat cu putere aerul mirosind a fum şi a ocean, am simţit în spate încrederea lui Samuel ca un vânt cald care umflă pânza unei corăbii şi am pus stiloul pe pagină.
Uşa se deschide, am scris, crezând în fiecare literă.
Am crezut în licărirea neagră a cernelii în noapte, în puterea degetelor mele strânse în jurul stiloului, în realitatea celeilalte lumi care aştepta chiar de cealaltă parte a unei perdele invizibile. Am crezut într-o a doua şansă şi în greşeli îndreptate şi în poveşti rescrise. Am crezut în încrederea lui Samuel în mine.
Un vânt suflă fără zgomot peste câmpie în timp ce ridicam stiloul şi-l îndepărtam de uşă. Stelele au licărit deasupra mea şi umbrele lunii au desenat modele ce fremătau înnebunite pe ţărână. Am simţit că
zâmbesc, de la depărtare, apoi totul alunecă într-o parte şi am simţit braţele calde ale lui Samuel împrejurul meu.
— Este… ai…
Am încuviinţat din cap. Nu era nevoie să verific; auzeam deja zgomotul valurilor Atlanticului, care se spărgeau ritmic, simţeam deja golul infinit al Pragului întinzându-se dincolo de Uşă. Un râs triumfător zgudui pieptul lui Samuel – i-am simţit tumultul pe obraz –, apoi râdeam şi eu împreună cu el, pentru că funcţionase. Funcţionase şi nu eram moartă – fusese aproape uşor, prin comparaţie cu cuvintele pe care mi le scrijelisem pe braţ la Brattleboro. Ca şi cum aş fi tras deoparte un văl.
Am luat-o înapoi spre oraş clătinându-ne, ameţiţi de uşurare, sprijinindu-ne unul de celălalt ca doi oameni beţi. Aproape că mă
puteam preface că eram doi tineri obişnuiţi care furau o plimbare nesupravegheată după ora stingerii, siguri că vor da socoteală de dimineaţă, dar prea îmbătaţi de fericire ca să le pese.
Până când Samuel spuse încetişor: