Jane întinse un braţ ca să mă prindă.
— Am auzit o împuşcătură… Ce…
— Ilvane. Din Societate. A luat-o încolo – cred că-ncearcă să ajungă
înapoi la Uşă…
Scuipam cuvintele printre gâfâieli. Jane nu aşteptă lămuriri, ci o luă
la goană, prelingându-se în josul dealului în salturi mari, fuga ei fiind de câteva ori mai iute decât a mea. Samuel ni se alătură lui Bad şi mie, împiedicându-se de cărămizi şi crăpături.
Am ajuns alunecând în curte şi am găsit-o pe Jane ghemuită în faţa tunelului cu perdeaua de pene, cu buzele trase înapoi în rânjetul triumfător al vânătorului. Ilvane stătea la câţiva paşi de ea, cu ochii sălbatici şi nările fremătându-i cu o disperare animalică.
— Cred că-i destul, zise Jane pe un ton rece şi vârî mâna în buzunarul fustei după revolverul domnului Locke.
Dar apoi chipul îi încremeni. Zâmbetul de femeie-leopard i se stinse.
Pentru că revolverul nu era acolo. Pentru că i-l furasem eu.
Urmă o singură secundă interminabilă, în care am mânuit arma cu
257
stângăcie, degetul mare transpirat alunecându-mi pe trăgaci, iar Ilvane văzu cum mâna lui Jane iese goală din fustă. Zâmbi, apoi atacă.
Ceva argintiu lovi în diagonală, ceva ud şi de culoarea vinului licări în lumina lunii, apoi el se făcu nevăzut, cu perdeaua aurie fluturând în urmă-i.
Jane căzu în genunchi, cu un geamăt slab, surprins.
„Nu.” Nu-mi mai amintesc dacă am urlat cuvântul, dacă acesta s-a izbit de ruinele de lut şi s-a răspândit cu ecou pe alei, dacă drept răspuns s-au auzit strigăte de alarmă şi paşi care soseau în fugă.
Îmi amintesc că am îngenuncheat lângă ea, ţinând strâns de marginile lungi, răsfrânte ale tăieturii, văzându-mi degetele cum se înnegresc de sânge. Îmi amintesc expresia de surprindere îndepărtată
a lui Jane.
Îmi amintesc că Samuel se ghemui lângă ea de cealaltă parte, şuieră
gutural „Nemernicul” ca apoi să-i văd spatele dispărând prin perdea după Ilvane.
Şi pe urmă au apărut alte mâini care apăsau lângă ale mele – mâini dibace, care sondau rana – şi un miros curat, de mentă strivită.
— E-n regulă, copilă, fă-mi loc.
M-am tras înapoi ca s-o las pe femeia cu păr cărunt să se aplece mai aproape de Jane, în timp ce un felinar vechi sfârâia lângă ea. Îmi ţineam mâinile mânjite de sânge departe de corp cu stângăcie, ca şi cum speram ca altcineva să le spună ce să facă.
Femeia ceru vată curată şi apă fiartă, şi cineva se repezi să-i dea ascultare. Vocea ei era atât de calmă, atât de tihnită, încât o infimă
undă de speranţă mi se împrăştie în măruntaie.
— O să…
Vocea mea suna îndurerată, ca aceea a cuiva care tocmai primise o lovitură puternică.
Femeia aruncă o privire obosită peste umăr.
— Toate astea sunt doar murdărie şi spectacol, fato. Omul ăla n-a atins nimic de care ea să nu se poată lipsi. Am clipit, nedumerită, iar ea se îmblânzi. Va fi bine, cât timp putem respinge infecţia.
Am simţit cum mă înmoi de uşurare şi muşchii mi s-au relaxat ca nişte fire tăiate. Mi-am apăsat ochii cu palmele lipicioase, izgonind lacrimile isterice ce abia aşteptau să se reverse, şi mi-am zis în sinea mea: „E vie. N-am omorât-o.”
Am rămas aşa, pe jumătate încovoiată deasupra genunchilor şi
258
slăbită de uşurare, până când perdeaua de pene foşni din nou. Era Samuel, şi am ştiut din linia posomorâtă a gurii lui că Ilvane scăpase trecând prin Uşă.
Samuel nu se uită la oamenii care se revărsau acum în piaţă în şoapte temătoare sau la sclipirea rubinie a sângelui în lumina felinarului. Veni cu paşi mari drept la mine, desculţ şi cu cămaşa doar pe jumătate încheiată, cu ochii tulburaţi de o emoţie întunecată. Doar atunci când se aplecă deasupra mea am ştiut ce era: frică.
— L-am urmărit până la copac, spuse el încetişor. Am încercat să-l urmăresc mai departe, să trec dincolo după el. Dar – şi am ştiut ce avea să zică, am ştiut la fel de sigur ca şi când îi stătusem alături pe acea câmpie pustie – nu era nimic, nicio cale de trecere. Samuel înghiţi un nod. Uşa este închisă.
259
10. Uşa singuratică
Samuel vorbise încetişor, cu vocea ca un şuier obosit, însă tragedia are propriul său volum teribil. Se rostogoleşte şi trosneşte, cutremură
pământul sub picioare, zăboveşte în aer ca o furtună de vară cu trăsnete.