Am simţit că mă cuprinde o răceală tăcută, ca atunci când plonjezi în lac într-un loc prea adânc şi stârneşti apele ca de gheaţă de pe fund. L-am atins uşor pe Bad cu genunchiul, simţindu-mi gura uscată.
— Hai, băiete.
M-am întins lângă Samuel în întunericul vârstat doar de razele lunii din casa noastră adoptată, gândind lucruri precum „sigur că nu” şi „e imposibil” şi apoi reflectând la cuvântul „imposibil” şi la numeroasele sale fluctuaţii bruşte din ultima vreme şi continuând să mă uit la tavan, fără a putea adormi.
Jane intră în casă la câtva timp după miezul nopţii şi se strecură în mormanul ei de pături. Am aşteptat ca răsuflarea să-i devină mai adâncă, transformându-se în fluieratul uşurel care nu era chiar sforăit, şi apoi m-am târât lângă ea. I-am luat cu grijă revolverul domnului Locke din fustă şi l-am îndesat sub betelia fustei mele. Îl simţeam lipit rece şi greu de coapsă în timp ce mă strecuram afară din casă şi în noaptea întunecoasă, totuşi înstelată.
Am pornit în sus pe stradă, cu Bad lipăind pe lângă mine, până când s-a terminat în smocuri de iarbă şi mormane de cărămizi. Câmpia se întindea în jurul meu, zugrăvită în argintiu de semilună. Am înaintat cu greu prin iarbă, încercând să ignor transpiraţia care mă înţepa în palme şi tremurul din stomac care-mi spunea că e o idee foarte proastă.
Apoi m-am oprit şi am aşteptat.
Am tot aşteptat. Minutele se scurgeau, măsurate de bătăile prea rapide, ca nişte bubuituri, ale inimii. „Fii răbdătoare. Fii curajoasă. Fii ca Jane.” Am încercat să stau în picioare aşa cum ar fi făcut ea, încordată şi pregătită de orice, ca o felină în timpul vânătorii, şi nu tremurând nesigură pe mine.
În spatele meu se auzi un foşnet ca o şoaptă, atât de încet, încât ar fi putut fi o vieţuitoare care se strecura prin iarbă. Bad mârâi, jos şi profund, iar eu l-am crezut.
Am scos revolverul din fustă, m-am întors şi l-am îndreptat spre silueta gârbovită din spatele meu. I-am văzut nasul lung şi strâmb, pliurile de piele care-i atârnau sub bărbie, tremuratul mâinilor atunci când le ridică.
M-am apropiat.
— Cine eşti? am şuierat.
Ce clişeu teribil. Chiar şi cu sângele pulsându-mi în cap şi cu gâtlejul
251
sugrumat de groază, îmi dădeam seama că-i imitam destul de prost pe băieţii Rover, eroii din cărţile mele preferate, dacă ei ameninţaseră
vreodată bătrâne nevinovate.
Femeia rămăsese fără suflare şi se bâlbâia de frică.
— Mă… mă cheamă doamna Emily Brown şi am fost un pic întoarsă
din drum, jur, te rog, nu-mi face rău, domnişoară, te rog…
Aproape am crezut-o. Am simţit că mă fac mică, bătând în retragere, doar că ceva era în neregulă cu vocea ei. De fapt, nu suna ca vocea unei femei bătrâne, acum că stăteam aproape de ea; suna ca vocea unei persoane mai tinere care imită cam grosolan vocea înaltă şi tremurată
a unei bătrâne.
Mâna ei începu să se strecoare spre fustă, în timp ce vocea încă-i bolborosea cu groază. Ceva argintiu sclipi dintre cutele negre ale materialului. Am îngheţat, având o viziune ce dură jumătate de secundă şi-mi înfăţişă dezamăgirea lui Jane dacă aş fi lăsat o bătrânică
să-mi taie beregata, apoi am lovit-o peste mână şi i-am scos pe dibuite cuţitul din buzunarul rochiei. Lama era încrustată cu ceva negru şi coagulat.
L-am azvârlit în întuneric şi am ridicat din nou arma în dreptul pieptului ei. Se oprise din bolborosit.
— Cine eşti? am zis, mai apăsat.
A sunat mult mai bine de data asta, aproape ameninţător. Îmi doream să nu-mi mai tremure mâna cu care ţineam arma.
Gura femeii se închise într-o dungă neplăcută. Se uită urât la mine o clipă, cu ochii îngustaţi, apoi plescăi a dezgust. Pescui o ţigară din buzunar şi aprinse un chibrit, pufăind până când capătul ţigării sfârâi şi începu să strălucească. Oftă, iar fumul alb îi ieşi pe nări.
— Am spus…
— Acum înţeleg de ce Cornelius şi Havemeyer au avut atâtea probleme cu tine. Vocea îi era mult mai joasă acum şi suna mieros, un pic onctuos. Eşti o creatură care dă multe bătăi de cap, nu-i aşa?
E o senzaţie ciudată când se dovedeşte că una dintre cele mai fantastice suspiciuni ale tale este adevărată. Este satisfăcător să afli că
nu eşti nebună, desigur, dar e cumva descurajator să-ţi dai seama că
eşti într-adevăr vânată de o organizaţie din umbră, cu o sferă de influenţă aparent infinită.
252
— Cine… faci parte din Societate, nu? Tu l-ai ucis pe Solomon?
Femeia ridică din sprâncene şi scutură scrum din ţigară cu un gest firesc, masculin.
— Da.
Am înghiţit un nod.
— Şi eşti un fel de monstru care-şi schimbă forma sau ceva de genul ăsta?
— Dumnezeule, ce imaginaţie!
Întinse mâna la ceafă şi făcu un gest ciudat, de răsucire, prin aer, ca şi cum dezlega un nod invizibil şi…