248
strivi într-o clipă; nu vânează răufăcători şi nu au parte de aventuri; se ascund şi supravieţuiesc, găsind fericirea acolo unde pot.
Zgomotul unor paşi care se apropiau în fugă răsună cu putere pe stradă, iar degetele lui Yaa îmi încremeniră în păr. Sporovăială
confortabilă a arcadienilor încetă.
Un băiat dădu buzna în piaţă, cu pieptul zbătându-i-se de efort şi cu ochii îngroziţi. Molly Neptune se ridică în picioare.
— S-a întâmplat ceva, Aaron?
Vocea ei sună ca un mormăit calm, dar umerii îi erau încordaţi.
Băiatul se frânse de mijloc, gâfâind, cu ochii aproape ieşindu-i din orbite.
— E… e o bătrână lângă copac, supărată rău, zice că un bărbat a fugărit-o până-n dreptul uşii. Nici urmă de el acum.
Teama îmi blocă gâtlejul ca o masă rece. „Ne-au găsit.”
Dar băiatul tot mai încerca să spună ceva, uitându-se în ochii lui Molly şi mişcându-şi buzele fără să scoată un sunet.
— Ce mai e, băiete?
Înghiţi cu greu.
— Sol, doamnă. Cineva i-a tăiat beregata dintr-o lovitură. E mort.
Dacă domnul Locke reuşise să mă înveţe ceva, fusese cum să rămân tăcută când voiam să urlu sau să ţip sau să fac tapetul de pe pereţi ferfeniţă cu unghiile. Membrele îmi înţepeniră ca nişte adaosuri lipite pe o vieţuitoare prost împăiată şi o tăcere ţiuitoare îmi umplu ţeasta.
Făceam eforturi mari să nu mă gândesc la absolut nimic.
În timp ce Molly striga ordine, iar Jane şi Samuel săreau în picioare să ajute, nu m-am gândit: „O, Doamne, Solomon.” Nu m-am gândit la pana lui aurie cea fercheşă, la hainele lui de sperietoare, la felul jucăuş
în care făcea cu ochiul.
Când o mulţime de oameni plecară, lăsând curtea aproape pustie, în afară de copii şi de mamele lor, n-am simţit teama strecurându-mi-se ca un şarpe prin măruntaie, nu m-am gândit: „Oare voi urma eu? Au ajuns deja aici?”
Şi când se întoarseră, când Molly Neptune însăşi, cu ochii ca nişte morminte deschise, depuse pe masă forma sfrijită, acoperită cu un cearşaf alb, nu m-am gândit: „Din vina mea. Totul e din vina mea.” Bad îşi sprijini greutatea caldă de piciorul meu, şi am simţit cum mă trece
249
un tremur, un fior de durere.
Samuel intră în curte aplecat, cu mers târşâit, îndrumând o femeie cu înfăţişare fragilă şi cu fustă lungă, cenuşie. Ea se agăţa în mod jalnic de braţul lui, clipind din ochii apoşi pe deasupra nasului strâmb. O
ajută grijuliu să se aşeze, aranjându-i şalul cu atâta tandreţe, încât m-am întrebat dacă se gândea la propria lui bunică – o femeie ca o cioară
croncănitoare, pe care o văzusem instalată în pridvorul casei Zappia, îndrugând blesteme în italiană spre Buick-ul domnului Locke când trecea pe lângă ea. M-am întrebat dacă Samuel o s-o mai vadă
vreodată. Din vina mea.
Privirea bătrânei trecea repede de la un chip la altul, până ajunse la mine. Gura i se întredeschise, umedă şi neplăcută la vedere, iar eu am tresărit. Era o senzaţie cunoscută – bătrânele albe şi nepoliticoase se holbau la mine de şaptesprezece ani încoace, în timp ce făceau supoziţii dacă sunt din Siam sau din Singapore –, dar mă şocă. Deja mă
obişnuisem cu luxul invizibilităţii printre arcadieni.
Jane vorbea pe un ton scăzut, imperios cu Molly şi cu ceilalţi vânători, discutând despre rotaţia patrulelor şi despre paza pe timpul nopţii. Un cârd de femei o înconjurase pe bătrână, scoţând exclamaţii de milă. Ea le răspundea la întrebări cu voce tremurătoare, timidă – da, vâslise de-a lungul coastei, dar se rătăcise; da, un bărbat într-o haină
neagră o fugărise; nu, nu ştia unde se dusese el. În timp ce vorbea, privirea i se abătea repede asupra mea prea adesea. M-am uitat în altă
parte, totuşi aveam încă senzaţia că ochii i se agăţau de pielea mea ca nişte pânze de păianjen.
M-am trezit că n-o suport. Oare cum găsise ea farul? De ce invadase bucăţica asta fragilă de paradis, aducând pe urmele ei moartea?
Samuel veni în cele din urmă să mă ia, ca un păstor care duce acasă
o oaie rătăcită.
— În seara asta nu mai putem face nimic altceva decât să dormim.
Mi-am târât picioarele după el pe străzile întunecate şi pline de crăpături.
De câteva ori, mi s-a părut că aud paşi în urma noastră sau fuste lungi foşnind pe pietre sau răsuflarea greoaie care ieşea dintr-un piept vârstnic. M-am mustrat singură – „nu fi bleagă, e o bătrână inofensivă”
–, până când am observat că Bad se oprise şi stătea nemişcat ca o statuie de bronz, privind fix în urma noastră cu buzele ridicate şi cu pieptul străbătut de un mârâit surd.
250