pe care nu-l înţelegem şi, sincer, nici nu încercăm – tot ce ştim este că, pentru un observator oarecare, devii aproape invizibil. Zâmbi. E visul oricărui hoţ. Nimeni nu ne-a urmărit vreodată înapoi la far.
Jane, care se chinuise să se ridice într-un cot şi asculta acum cu efort şi cu ochii umflaţi, scoase un mormăit de om care în sfârşit înţelege.
— Atunci cum de v-a găsit Julian? întrebă ea.
Vocea îi suna ca şi cum gâtlejul i se umpluse cu nisip peste noapte.
— Mai există totuşi zvonuri. Poveşti despre spirite puse pe şotii care bântuie coasta, furând plăcinte de pe pervazul ferestrelor şi lapte de la vaci. Julian ştia cum să urmărească o poveste. Suntem norocoşi că
există puţini ca el. Ei bine – Molly se ridică cu greutate, scuturându-şi fracul de praf –, nu vă putem trimite pe voi trei la scormonit, dacă
sunteţi nişte infractori căutaţi.
— Nu suntem… începu Samuel.
Molly dădu din mână spre el, plictisită.
— Pe urmele voastre se află nişte oameni puternici? Oameni cu bani, cu influenţă şi cu răbdare?
Schimbarăm între noi priviri neliniştite.
— Atunci veţi fi infractori curând, dacă nu sunteţi deja, şi cu siguranţă nu avem destule pene ca să vă dăm şi vouă. Va trebui să vă
găsim altceva de lucru.
Ameninţarea se dovedi atât serioasă, cât şi imediată; toţi trei ne-am petrecut următoarea săptămână muncind alături de arcadieni.
Eu – ca membra cu cele mai puţine abilităţi practice a grupului nostru – am fost trimisă să lucrez cu copiii, care erau exagerat de amuzaţi de situaţie. Mă învăţară cum să jumulesc şobolanii de prerie şi cum să car apa, cu un entuziasm aproape jignitor, şi îi încânta să
descopere că eram mai înceată şi mai neîndemânatică decât ţâncii arcadieni de nouă ani.
— Nu-ţi face griji, mă sfătui o fetiţă cu piele neagră şi ochi cenuşii în a doua mea dimineaţă. Purta o rochiţă de dantelă murdară şi o pereche de cizme de lucru bărbăteşti. Mi-au trebuit ani de zile ca să ajung să
duc găleţile cu apă în echilibru.
Dând dovadă atât de maturitate, cât şi de nobleţe, am rezistat tentaţiei de a-i răsturna găleata de pe cap.
Până şi Bad era mai folositor decât mine; după ce laba i s-a vindecat suficient ca să i se scoată atelele, a fost recrutat să se alăture lui Jane şi vânătorilor. Porneau la trap pe câmpie în fiecare dimineaţă, înaintea
247
zorilor, înarmaţi cu tot soiul de capcane şi arme, şi se întorceau cu trupuri îmblănite şi fără vlagă atârnate pe umeri. Jane nu zâmbea, dar se mişca cu o uşurinţă de prădător pe care nu i-o văzusem niciodată pe holurile înguste ale reşedinţei Locke. M-am întrebat dacă aşa arătase pe când cutreiera pădurile din lumea ei pierdută, vânând cu femeile-leopard; m-am întrebat dacă Uşa ei era închisă pentru totdeauna. Sau dacă aş putea-o redeschide, în cazul în care aş fi suficient de curajoasă
să încerc.
Samuel părea să muncească peste tot cu toată lumea în acelaşi timp.
L-am văzut reparând un acoperiş de paie, aplecat deasupra unui cazan de aramă aburind de la bucătărie, umplând saltele cu ierburi uscate, plivind grădinile şi trimiţând în aer nori de praf galben. Zâmbea şi râdea mereu, cu ochii strălucindu-i ca şi cum participa la o aventură
măreaţă. Îmi trecu prin minte că probabil avusese dreptate: n-ar fi ajuns un băcan prea grozav.
— Ai putea fi într-adevăr fericit aici? l-am întrebat în a patra sau a cincea seară.
Era acea perioadă a zilei de după cină, când timpul trecea greu, când toată lumea îşi făcea siesta, cu burta plină, iar Bad ronţăia mulţumit oscioarele şobolanilor de prerie.
Samuel ridică din umeri.
— Poate că da. Depinde.
— De ce anume?
Nu-mi răspunse imediat, ci mă privi într-un fel liniştit, serios, care mă făcu să simt că mi se taie răsuflarea.
— Tu ai putea fi fericită aici?
Am ridicat şi eu din umeri, privind în altă parte. După o scurtă
tăcere, mi-am schimbat locul, aşezându-mă lângă Yaa Murray, fetiţa cu ochii cenuşii, şi am convins-o cu binişorul să-mi împletească părul. M-am liniştit sub gesturile hipnotizante ale degetelor ei, care trăgeau şi răsuceau şuviţele.
Aş putea oare să fiu într-adevăr fericită fără să aflu vreodată soarta tatei? Fără să văd vreodată mările din Cea Scrisă sau arhivele Cetăţii Nin? Să las Societatea să se ocupe de maşinaţiunile ei obscure, să
închidă cu rea intenţie Uşile?
Dar pe de altă parte, ce altceva puteam face? Eram o fugară
inadaptată, ca toată lumea de aici. Eram tânără, delicată şi neîncercată
de viaţă. Fetele ca mine nu se aruncă împotriva sorţii care le-ar putea