inimii lui, dar nu-şi poate aminti ce anume.
Cu trei săptămâni în urmă, s-a întâmplat ceva care a înrăutăţit lucrurile: în timp ce el făcea livrarea către hanul Shelburn, îl abordase o femeie. Era în mod evident străină, neagră ca păcura, şi mult prea familiară pentru cineva necunoscut. Ea îi spusese multe lucruri care nu aveau sens pentru el – sau, mai degrabă, aveau, dar apoi nu mai aveau, ca şi cum cuvintele se încovoiau şi îi ieşeau din minte, iar tânărul aproape că putea auzi o voce care-i spunea „Uită tot, băiete” – şi în cele din urmă ajunsese să-şi piardă răbdarea.
Îi strecurase în mână o bucată de hârtie cu o adresă mâzgălită cu cerneală roşie şi şoptise:
— Pentru cazul în care…
— În care ce, doamnă? întrebase el.
— În care-ţi aminteşti. Oftase şi ceva din oftatul ei îl făcuse să se întrebe dacă n-avea şi ea o gaură în inimă, aşa, ca el. Sau dacă o vezi din nou, mai spusese ea şi plecase.
De atunci, el resimte durerea din piept ca pe o fereastră deschisă
iarna.
Este mai rău în dimineţi ca asta, când este singur şi croncăniturile ciorilor sunt sparte şi reci. Gândul îi fuge, fără absolut niciun motiv, la poneii suri pe care-i mâna când era băieţandru, la sunetul potcoavelor în timp ce o lua pe aleea ce ducea la reşedinţa Locke şi la cum privea în sus la fereastra de la etajul al doilea, sperând să vadă… nu-şi mai aminteşte ce anume spera să vadă. Încearcă să se gândească numai la rutele de livrare şi la făină şi la cum este cel mai bine să aşeze sacul spart, ca să nu curgă.
O mişcare îl face să tresară. Două siluete s-au ivit, destul de brusc, din ceaţa de la capătul aleii pietruite. Un câine cu fălci masive şi blana auriu-închis şi o tânără.
Ea este înaltă şi are pielea maronie, iar părul îi e împletit şi răsucit într-un fel pe care el nu l-a mai văzut până acum. Este îmbrăcată ca o combinaţie ciudată între o vagaboandă şi o domnişoară pe punctul de a fi prezentată pentru prima oară în înalta societate – cu o fustă
albastră frumoasă încheiată cu nasturi din perle, o cingătoare de piele care-i atârnă jos pe şolduri, o haină fără formă care arată ca şi cum ar avea câteva secole în plus peste vârsta ei. Şchiopătează uşor; la fel şi câinele.
Câinele latră bucuros la el, iar Samuel îşi dă seama că nu-şi poate lua
328
ochii de la cei doi. Îşi îndreaptă repede privirea înapoi cu severitate la sacii de făină. Dar domnişoara are ceva, parcă un fel de strălucire, ca lumina care se revarsă în jurul unei uşi închise…
Şi-o imaginează purtând o rochie de culoarea şampaniei şi coliere lungi de perle, înconjurată de agitaţia şi iureşul unei petreceri din lumea bună. Pare foarte nefericită în închipuirea asta, ca o vieţuitoare închisă în cuşcă.
Acum nu arată de parcă ar fi nefericită; de fapt, radiază, zâmbetul ei strălucind ca un foc de tabără şi un pic sălbatic. Îi ia un moment să-şi dea seama că ea s-a oprit din mers şi că zâmbetul îi este adresat lui.
— Bună, Samuel, spune ea şi vocea îi este ca o bătaie în uşa aceea închisă.
— Doamnă, răspunde el.
Imediat, îşi dă seama că a spus ceva greşit, căci zâmbetul ei ca un foc de tabără păleşte un pic. Câinele nu-şi face griji; bâţâie din coadă pe lângă Samuel, ca şi cum ei doi ar fi prieteni vechi.
Zâmbetul femeii este trist, dar vocea îi este calmă.
— Am ceva pentru tine, domnule Zappia. Scoate din haină un teanc gros de hârtii legat cu ceva ce pare a fi sfoară maro, o cârpă şi sârmă
groasă. Scuze pentru dezordine – n-am avut destulă răbdare să mă
ocup de tipărire şi legare.
Samuel ia teancul de hârtii, pentru că nu pare să aibă altă
posibilitate. Când o face, observă că încheietura mâinii ei stângi e un labirint de cerneală şi cicatrici.
— Ştiu că toate astea trebuie să ţi se pară foarte ciudate, dar, te rog, doar citeşte-o. Ca pe un fel de favoare pentru mine, deşi bănuiesc că
asta nu prea mai înseamnă mare lucru. Femeia pufneşte, aproape ca şi când i-ar veni să râdă. Citeşte-o totuşi. Şi când termini, vino să mă
cauţi. Ştii… îţi mai aminteşti unde-i reşedinţa Locke, nu?
Samuel se întreabă dacă nu cumva tânăra asta e un pic nebună.
— Da. Dar domnul Locke lipseşte de câteva luni bune – casa e pustie, personalul a început să plece –, există zvonuri despre testamentul lui, despre întoarcerea lui…
Femeia dă din mână, fără nicio grijă.
— Ah, nu se va întoarce. Iar testamentul lui a fost de curând… ăăă, descoperit.
Zâmbetul îi este şiret, poznaş, cu o mică arcuire răzbunătoare la colţuri.
329
— După ce avocaţii termină de semnat actele şi de supt cât de mulţi bani pot, casa va fi a mea. Cred că va servi scopurilor mele destul de bine, după ce mă descotorosesc de colecţiile lui îngrozitoare.
Samuel încearcă să şi-o închipuie pe tânăra asta sălbatică în rolul moştenitoarei de drept a averii lui Locke, fără a reuşi, şi se întreabă
dacă nu cumva e nebună şi criminală. Se miră de ce posibilitatea asta nu-l deranjează mai tare.
— Mă gândesc c-ar trebui să înapoiez lucrurile lui adevăraţilor proprietari, acolo unde este posibil, ceea ce va necesita multe călătorii în nişte locuri foarte ciudate şi surprinzătoare.
Ochii ei scânteiază şi se aprind la gândul ăsta.
