Apoi mama zâmbi şi, de unde stăteam, aproape că i-am putut simţi mândria înflăcărată. „Din fericire pentru tine”, urmase ea, „fetiţa noastră s-a ocupat singură de tot.”
Desigur, el nu înţelese. Însă în acel moment, Bad se apropie şchiopătând. Am văzut cum tata îl zăreşte, l-am văzut încremenind, ca şi cum tocmai ar fi întâlnit ceva matematic imposibil şi acum se lupta să înţeleagă cum doi şi cu doi fac dintr-odată cinci. Apoi îşi ridică
privirea tot mai mult – chipul i se lumină de o speranţă nebunească…
Mă văzu.
Şi apoi se prăbuşi pe chei, plângând. Mama îngenunche lângă el, cuprinzându-i umerii ce tresăltau cu aceleaşi braţe puternice şi arse de soare cu care mă cuprinsese şi pe mine în acea primă seară, şi-şi lipi fruntea de a lui.
322
Probabil că doar în mintea mea o bubuitură de tunet tăcută se rostogoli pe deasupra valurilor, toţi cei de pe străzile Cetăţii Nin se opriră din lucru şi se ridicară să privească spre ţărm, simţindu-şi inimile cum le bat puternic în piepturi. Probabil.
Dar este povestea mea, nu?
Am devenit chiar pricepută la spus poveşti, cred. Când i-am relatat în cele din urmă tatei propria mea poveste, mă privea cu atâta intensitate, încât trebuie să fi uitat să clipească, fiindcă lacrimile continuau să-i alunece pe lângă nas şi să picure, în tăcere, pe podea.
Nu spuse nimic când am terminat, ci doar întinse mâna ca să traseze conturul cuvintelor pe care mi le scrijelisem pe braţ. Faţa lui, încă
subţiată şi flămândă în pofida zilelor în care mama deja îl hrănise cu mâncarea ei teribilă, era chinuită de vinovăţie.
— Încetează, i-am ordonat.
Mă privi, clipind.
— Ce să…?
— Nu înţelegi? Am câştigat. Am scăpat de la Brattleboro şi de Havemeyer şi Ilvane, i-am supravieţuit domnului Locke…
Tata mă întrerupse cu expletive în câteva limbi, exprimându-şi nişte speranţe care sunau violent în legătură cu viaţa veşnică a lui Locke.
— Şşş, nu asta-i ideea. Ideea e că am fost speriată şi rănită şi singură
uneori, dar în cele din urmă am câştigat. Sunt… liberă. Şi dacă ăsta-i preţul libertăţii, îl plătesc cu dragă inimă. Am făcu o pauză, simţindu-mă un pic teatrală. Şi aş vrea să-l plătesc în continuare.
Tata îmi privi lung chipul vreme de câteva secunde enigmatice, apoi se uită dincolo de mine, la mama. Ceva enervant de telepatic trecu de la unul la altul, după care el spuse încetişor:
— N-ar trebui să fiu mândru, fiindcă nu te-am crescut eu, dar sunt.
Lucrul acela vindecat din pieptul meu începu să toarcă.
După asta, nu se străduiră prea tare să mă împiedice să plec. Sigur, aveau motivele lor de îngrijorare (tata şi bunica mă implorară să
rămân şi să-mi fac ucenicia la o lucrătoare prin cuvinte autentică, în ideea că realizasem nişte lucruri imposibile, foarte puternice cu cuvintele mele şi-ar trebui să fiu instruită corespunzător; eu am susţinut că-i mult mai uşor să încalci regulile realităţii atunci când nu ştii exact care sunt, şi oricum o terminasem cu studiile şi lecţiile), însă
nu încercară să mă închidă în casă. În schimb, îmi dădură tot ce aveam nevoie ca să fac ceea ce aveam de gând. Chiar dacă era periculos,
323
înfricoşător şi poate un pic nebunesc.
Bunica mi-a dat câteva zeci de fursecuri cu miere făcute de ea şi s-a oferit să-mi ascundă cicatricile sub tatuaje, dacă doream. M-am gândit la asta, urmărind cu degetul liniile albe şi un pic ridicate ale cuvintelor de pe pielea mea (EA SCRIE O UŞĂ DE SÂNGE ŞI ARGINT. UŞA SE
DESCHIDE PENTRU EA) şi am clătinat din cap în semn că nu. Apoi am întrebat-o dacă putea tatua în jurul cicatricilor fără să le acopere, iar acum lujerii rătăcitori ai cuvintelor mi se caţără în sus pe braţ, împletindu-se printre literele albe şi scrijelite, ca nişte viţe negre.
January Wordworker, fiica Adelaidei Lee Larson şi a lui Yule Ian Scholar, născută în Cetatea Nin şi care se îndreaptă spre Spaţiul dintre lumi. Fie să călătorească, dar să se întoarcă mereu acasă, fie ca toate cuvintele pe care le scrie să se adeverească, fie ca orice uşă să stea deschisă înaintea ei.
Mama mi-a dat Cheia şi trei săptămâni bune de lecţii de navigaţie.
Tata a încercat un pic să explice că el ar trebui să mă înveţe, fiind un marinar mai experimentat, dar mama n-a făcut decât să-l privească în felul ei categoric, cu maxilarele încleştate ferm, şi să spună:
— Nu mai e aşa, Julian, iar el deveni foarte tăcut şi nu ne mai întrerupse.
Tata mi-a dat o carte intitulată Poveştile mării Amarico. Este scrisă
într-o limbă pe care nu o vorbesc, cu un alfabet pe care nu-l cunosc, dar el pare să creadă că limbile sunt ceva ce oamenii „prind din mers”, aşa cum ai culege floricele de pe marginea drumului. Tot el mi-a dat şi haina lui peticită, fără formă, care odinioară fusese a mamei, pentru că-i ţinuse de cald în locuri îndepărtate şi întotdeauna îl însoţise când se întorsese acasă în siguranţă, aşa că poate va face la fel şi cu mine. În plus, spuse el, zilele lui de hoinăreală se terminaseră.
— Şi, January – vocea îi era încordată şi subţiată, ca şi cum s-ar fi auzit de tare departe –, îmi pare rău. Pentru că te-am părăsit în toate dăţile alea şi pentru că te-am părăsit ultima oară. La sfârşit, am… am încercat să mă întorc după tine, pentru că te iu…
Se opri, sugrumat de lacrimi, cu ochii închişi de ruşine.
N-am spus „E în regulă” sau „Te iert”, pentru că nu eram sigură că
este aşa sau că l-am iertat. În schimb, am zis doar:
— Ştiu.
Şi m-am aruncat în braţele lui aşa cum făceam când eram mică, la întoarcerea sa din călătoriile în străinătate, aşa cum n-o făcusem la
