Amurgul se lăsase de-a binelea până când am călcat pe caldarâmul unei străzi din cetate. Lumina mierie a lămpilor se revărsa prin ferestre şi conversaţiile de la cină se avântau ca nişte rândunele în văzduhul de deasupra. Limba avea un ritm familiar, urcător şi coborâtor, o rostogolire languroasă care-mi amintea de vocea tatei. Cei câţiva trecători semănau un pic cu el, de asemenea – piele neagră-roşcată, ochi negri, spirale de cerneală care le încolăceau antebraţele.
Crescusem considerându-l pe tata profund străin, excentric, deosebit de toţi ceilalţi, iar acum vedeam că fusese doar un bărbat aflat foarte departe de casă.
Judecând după privirile lungi, bombănelile şi graba în care treceau ceilalţi, eu eram în continuare nelalocul meu, nu chiar aşa cum trebuie.
M-am întrebat dacă voi fi întotdeauna de culoare nepotrivită şi undeva la mijloc, indiferent unde mă duceam, înainte de a-mi aminti că purtam nişte haine străine într-o stare jalnică şi că Bad şi cum mine şchiopătam, eram murdari şi sângeram.
Am cotit uşor spre nord, uitându-mă la stelele noi care-mi făceau poznaş cu ochiul din constelaţiile lor ciudate. De fapt, nu ştiam încotro merg – o casă de piatră sus, pe coasta dealului de la nord era o adresă
cam imprecisă –, dar aşa ceva părea un obstacol mic, ce putea fi depăşit.
M-am rezemat de un zid de piatră albă şi am scos pe dibuite busola verde-arămie a domnului Ilvane din săculeţul meu. Am ţinut-o strâns
312
în palmă şi m-am gândit la tata. Acul se roti spre vest, arătând drept spre marea liniştită şi cenuşie. Am încercat din nou, închipuindu-mi în schimb o seară aurie de acum şaptesprezece ani, când stătusem cu mama pe un pled scăldat în soare, când avusesem un cămin şi un viitor şi părinţi care mă iubeau. Acul ezită, tremurând sub sticlă, apoi indică
spre nord, dar nu cu exactitate.
L-am urmat.
Am găsit o potecă de pământ ce părea să se alinieze bine cu acuşorul meu de aramă şi am urmat-o spre secera galben-pai a lunii.
Era o cărare umblată, dar abruptă, iar eu mă opream uneori, ca să las durerea să tropăie şi să-mi ţipe în urechi, înainte de a o linişti şi de a continua.
Apărură şi mai multe stele, ca nişte bucle scânteietoare lăsate de un stilou care scria pe cer. Şi apoi silueta scundă, masivă şi umbrită a unei case ni se ivi în faţă. Inima mea – şi nu cred că a mai fost vreodată o inimă atât de epuizată şi de stoarsă în toată istoria lumii – tresăltă şi se trezi la viaţă.
În fereastră se zărea o lumină pâlpâitoare, care contura două
persoane: un bărbat, înalt, dar gârbovit de vârstă, cu smocuri de păr alb în jurul ţestei, şi o femeie bătrână, cu o basma legată în jurul părului şi cu braţe înnegrite până la umăr de cerneală.
Niciunul dintre ei nu era tatăl sau mama mea. Desigur. Nu ştii cu adevărat cât de mari ţi-au fost speranţele până când nu le vezi chircindu-se dinaintea ta.
O persoană raţională ar fi făcut atunci cale-ntoarsă în cetate şi ar fi cerşit sau cerut prin semne o masă caldă şi un loc de dormit şi ceva îngrijiri medicale. Cu siguranţă n-ar fi înaintat, clătinându-se, cu lacrimile curgându-i în tăcere pe obraji. N-ar fi stat în faţa uşii care nu era a ei, o ditamai bucata de lemn devenit cenuşiu şi conservat de sare, cu un cârlig de fier pe post de clanţă, şi n-ar fi ridicat mâna teafără ca să bată.
Şi când ieşi o femeie bătrână, cu faţa brăzdată de riduri ridicată
întrebător, strângând din ochii lăptoşi ca să vadă mai bine, n-ar fi izbucnit într-un discurs nedesluşit din cauza plânsului.
— Mă scuzaţi că vă deranjez, doamnă, doar că mă-ntrebam dacă-l cunoaşteţi pe bărbatul care locuia aici pe vremuri. Am făcut cale lungă
până aici şi voiam – voiam să-l văd. Numele lui era Julian. Vreau să zic, Yule Ian…
313
Am văzut cum bătrâna strânge din buze, până când gura ajunse să-i semene cu o rană cusută. Clătină din cap.
— Nu. Apoi, pe un ton aproape răstit: Cine eşti tu, să-ntrebi de Yule al meu? Nu l-am mai văzut de aproape douăzeci de ani.
Mi-a venit să urlu la lună sau să mă fac ghem pe prag şi să plâng ca un copilaş pierdut. Tata nu se întorsese acasă, şi nici mama, iar ceea ce era frânt n-avea să se mai vindece niciodată; cuvintele bătrânei erau un verdict nemilos şi definitiv.
De asemenea, în mod misterios, erau în limba mea, limba engleză.
Nişte furnicături periculoase, nesăbuite începură să-mi urce prin membre. Cum de ştie o limbă din lumea mea? O învăţase cineva? Şi oare o luasem eu razna de tot, sau ea şi cu mine avem aceiaşi pomeţi, poate şi aceeaşi înclinare a umerilor –, dar apoi puhoiul de întrebări amuţi.
În căsuţa de piatră de pe coasta dealului mai era cineva. Lângă mine, Bad ciuli urechile.
Am surprins o izbucnire de mişcare în spatele siluetei luminate de lampă a bătrânei – o licărire alb-aurie în întuneric, asemenea grâului de vară – şi apoi în prag apăru altă femeie.
Acum, când am avantajul liniştitor al timpului şi al familiarităţii, ţi-o pot descrie cu uşurinţă: o femeie obosită, totuşi puternică, cu părul blond încărunţit la tâmple, cu pielea atât de pistruiată şi arsă, încât aproape putea trece drept cineva născut în lumea aceea şi cu acel gen de trăsături puternice, lipsite de frumuseţe, pe care romancierii le numesc frapante.
Însă în acea clipă, stând în pragul casei în care mă născusem, cu o senzaţie de gheară în piept de parcă cineva ar fi băgat mâna pe după
coastele mele şi mi-ar fi apucat strâns inima, am privit-o fără nicio ordine. Mâinile ei: cu degete groase, însemnate şi haşurate cu cicatrici lucitoare, albe, complet lipsite de trei unghii. Braţele ei: musculoase, fibroase, înfăşurate în cerneală neagră. Ochii ei: un albastru delicat, visător. Nasul ei, bărbia pătrată, sprâncenele drepte: toate exact ca ale mele.
Bineînţeles, nu mă recunoscu. Era absurd să-mi doresc ca ea să mă
recunoască, după aproape şaptesprezece ani petrecuţi pe planete diferite. Cu toate astea, mi-am dorit-o.
— Bună, Adelaide.
Oare ar fi trebuit să-i spun „Mamă”? Cuvântul îmi stătea greoi şi
314
străin pe limbă. Şi oricum, o cunoşteam mai degrabă ca pe un personaj din cartea tatei.
