— Era un cuplu de pescari din Cetatea Plumm, soţ şi soţie, care ne văzuse plecând şi se îngrijorase când nu ne-am mai întors. M-au luat la ei, m-au hrănit, au suportat o mulţime de înjurături şi de ţipete. M-au ţinut legată de mijloc cu o funie, ca să nu mă arunc înapoi în mare,
317
cred. Nu-mi… amintesc prea multe din perioada aia.
Însă, în cele din urmă, ajunsese să se simtă mai bine, sau cel puţin suficient de bine ca să facă planuri. Se îmbarcă pe o corabie ce se întorcea în Cetatea Nin, le spuse părinţilor lui Yule Ian ce se întâmplase
– „Le-am spus tot adevărul, ca o nesăbuită, dar ei şi-au închipuit că fiul şi nepoţica lor se pierduseră pe mare şi s-au pus pe jelit” –, câştigă, cerşi şi fură destui bani ca să echipeze Cheia şi plecă pe mare în căutarea altei căi de întoarcere acasă.
Primii ani au fost neroditori şi frenetici. Încă se spun poveşti despre văduva nebună a cărei piele s-a albit de durere şi care străbate mările în lung şi-n lat, fără odihnă, în căutarea iubirii ei pierdute. Care bântuie locurile izolate – grote din ocean şi mine abandonate şi ruine uitate –, strigându-şi fetiţa.
Trecuse bezmetică prin zeci de Uşi. Văzuse pisici înaripate care vorbeau în ghicitori, dragoni de mare cu solzi de sidef, oraşe verzi care pluteau în înaltul cerului, printre nori, bărbaţi şi femei făcuţi din granit şi alabastru. Dar nu găsi niciodată singura Uşă pe care o voia. Nici măcar nu era sigură că o asemenea Uşă există sau că avea să-şi găsească soţul şi fiica de cealaltă parte a ei.
— M-am gândit uneori că poate v-aţi pierdut în spaţiul intermediar, dintre lumi – că poate ar trebui să mă azvârl şi eu acolo după voi.
În cele din urmă, se apucă de negoţ mărunt, ca să-şi poată plăti călătoriile prin Cea Scrisă. Căpătă reputaţia unui marinar dispus să
meargă foarte departe pentru foarte puţini bani sau uneori doar cu preţul unei poveşti sau două, care uneori întârzia pe drum zile sau săptămâni întregi, dar care se întorcea adesea cu bunuri ciudate şi nemaipomenite de vânzare. Nu făcea niciodată prea mulţi bani, pentru că refuza să circule pe rute regulate spre aceleaşi locuri, aşa cum ar fi făcut orice neguţător întreg la minte, însă nici nu suferea de foame.
Şi continuă să caute. Chiar şi ştiind că fiica ei ar fi împlinit deja zece, doisprezece, cincisprezece ani – fiind o străină pentru ea; chiar şi după
ce părinţii lui Yule îi sugerară, cu blândeţe, că ar putea avea alt copil dacă se recăsătorea curând. Chiar şi după ce uitase forma exactă a mâinii lui Yule Ian în jurul stiloului său, felul în care se apleca asupra muncii sale sau în care umerii i se cutremurau când râdea (oare îl văzusem vreodată râzând astfel?).
— Mă întorc aici de câteva ori pe an, între două plecări, dorm în casa mea şi-mi amintesc cum să stau liniştită. Îi vizitez pe părinţii lui
318
Julian, care s-au mutat aici când Tilsa a renunţat la prăvălia ei de tatuaje. Dar în marea parte a timpului sunt… mereu în mişcare.
Soarele răsărise între timp şi o dungă de lumină de culoarea lămâii înainta încet pe podea. Mă simţeam ca un obiect de curând desfăcut în bucăţi, curăţat bine şi reasamblat, doar că nimic nu mai era chiar acolo unde fusese. În mine încă plutea ceva amărăciune, şi destul de multă
suferinţă, totuşi era şi ceva uşor ca un fulg şi scânteietor – iertare, poate, sau compasiune.
Nu mai spusesem nimic de atâta vreme, că vocea mi-a scârţâit un pic, ca o balama neîntrebuinţată.
— Întotdeauna am visat la o asemenea viaţă. Să cutreier lumea, liberă.
Mama pufni pe nas, într-un râs trist.
— O hoinară înnăscută, aşa cum am spus întotdeauna.
Îl mângâie pe cap pe Bad, scărpinându-i locul preferat, de sub bot. El se transformă într-un pudel blănos de bronz în poala ei, dând uşor din labe în aer.
— Ascultă însă la mine: libertatea nu face nici cât o ceapă degerată
dacă n-ai cu cine s-o împarţi. Mi-am petrecut atâta timp dorindu-mi să
nu fi navigat niciodată prin uşa aia, January. Dar în cele mai urâte, cele mai egoiste momente ale mele, mi-am dorit să fi fost eu la provă, cu tine. Cel puţin Julian te avea pe tine.
Vocea îi era atât de stinsă, încât abia o puteam auzi, sugrumată de suferinţa grea a celor şaptesprezece ani.
M-am gândit la tata. La cât de rar îl vedeam şi la faptul că faţa lui trăda aceeaşi oboseală care-l golea pe dinăuntru ca şi chipul mamei, şi la felul în care ochii lui îmi priveau faţa în treacăt, ca şi cum ar fi fost dureros pentru el să se uite la mine prea mult timp.
— Eu… Da, mă avea pe mine. Dar nu eram de ajuns.
Ciudat, asta mă supăra foarte tare, acum însă furia se înmuiase, se lichefiase precum ceara care se topeşte.
Un icnet aspru, furios se auzi dinspre mama.
— La naiba, ar fi trebuit să fii! A fost… a reuşit el…
Ştiam ce avea de gând să întrebe: „A fost un tată bun?” şi m-am trezit că nu vreau să răspund; părea o cruzime inutilă.
— Aş fi fost eu de ajuns pentru tine? am întrebat în schimb. Te-ai fi oprit din căutarea Tatei?
Am auzit-o că-şi ţine răsuflarea, dar nu răspunse. Nu era nevoie.
319
— Uite. Am scormonit prin pernele şi pledurile mele până am dat de coperta caldă a cărţii Cele zece mii de Uşi. Cred că ar trebui să citeşti asta. Ca să-l poţi – „ierta” am zis în sinea mea – înţelege.
O luă.
Încă o surprind recitind unele pasaje, trecându-şi degetele peste cuvintele dactilografiate de parcă ar fi miracole sau talismane magice, cu buzele mişcându-se în ceva ce seamănă foarte mult cu o rugăciune.
Cred că ajută. De fapt, nu ajută întocmai – cred că doare ca naiba să
recitească povestea vieţii ei, cu toate promisiunile încălcate şi şansele pierdute, să citească despre bărbatul în care s-a transformat tata şi despre alegerile pe care le-a făcut el.
