Însă continuă s-o citească. Presupun că e un fel de dovadă că el încă
trăieşte şi încă o iubeşte, că se străduieşte să-şi găsească drumul înapoi spre ea. Că ceea ce a fost spulberat se va reîntregi.
Aşa că acum suntem două femei care privim lung spre mare, aşteptând şi sperând. Uitându-ne la corăbiile ce brăzdează curba orizontului, citind rotocoalele negre ale binecuvântărilor cusute pe pânzele lor. Mama mi le traduce din când în când: Pentru mult peşte gras. Pentru târguri reciproc avantajoase. Pentru călătorii sigure şi curenţi puternici.
Uneori, bunicii mei stau cu noi şi privesc, de asemenea. Nu prea vorbim, probabil pentru că suntem ocupaţi cu uluirea reciprocă faţă de existenţa celuilalt, dar îmi place să-i simt cum stau lângă mine. Tilsa, bunica mea, mă ţine adesea de mână, ca şi cum nu e chiar convinsă că
sunt aievea.
Uneori, când rămânem doar noi două, mama şi cu mine stăm de vorbă. I-am povestit despre reşedinţa Locke, despre Societate şi despre azil, despre Tata şi Jane şi destul de multe despre tine. I-am spus despre mătuşa Lizzie, care locuieşte singură la ferma Larson.
— Doamne, tare mi-aş dori s-o văd! a oftat mama.
I-am reamintit că Uşa era deschisă şi că ar putea trece prin ea oricând pofteşte şi a făcut ochii mari. Dar n-a plecat; a continuat să
privească lung spre orizont.
Acum stăm mai tot timpul în tăcere. Ea cârpeşte vele sfâşiate, reciteşte cartea tatei, stă în picioare pe coama dealului cu vântul care miroase a sare uscându-i urmele de lacrimi de pe faţă.
Eu scriu, aştept şi mă gândesc la tine.
La orizont creşte acum o velă care seamănă cu o semilună cu
320
colţurile ascuţite. Binecuvântările ei sunt strâmbe şi grosolane, de parcă ar fi fost cusute în mare grabă de cineva fără prea mare pricepere la mânuirea acului şi a aţei.
Doar atunci când pânza se mai măreşte îmi dau seama că n-am nevoie să mi se traducă binecuvântările astea. Le pot citi chiar eu, în cea mai simplă engleză: Pentru casă. Pentru dragostea adevărată.
Pentru Adelaide.
Pot vedea – oare chiar pot sau îmi imaginez? – silueta conturată de soare a unui singur marinar care stă în picioare la provă. Se înclină
spre cetate, spre casa de piatră de pe coama dealului, spre dorinţa fierbinte a inimii lui.
O, Tată. Ai ajuns acasă.
Iar acum mă ghemuiesc în pântecele Cheii, scriind la lumina inspiratoare a lunii pline din această lume străină. Lemnul miroase a cuişoare, a tanin şi a vin de ienupăr. Miroase a apusuri de soare la orizonturi străine, a constelaţii fără nume şi a ace de busolă care se rotesc şi a graniţe uitate de la marginea lumii. Nu poate fi o simplă
coincidenţă că barca mamei miroase întocmai precum cartea tatei.
Ei bine, presupun că nu mai este barca mamei, nu? Ne-a dăruit-o lui Bad şi mie.
— Mă gândesc că merită o ultimă cursă pe cinste, spusese ea şi zâmbise într-un fel trist şi un pic strâmb.
Braţul tatei îi strânsese mai tare umerii, iar zâmbetul ei se îndreptase, ca un pescăruş care iese din apa în care plonjase, înălţându-se spre soare.
Arătau amândoi atât de tineri în timp ce mă îndepărtam de ei pe mare.
Desigur, voiseră ca eu să rămân, dar nu puteam. În parte – şi-ţi interzic să le spui asta vreodată – pentru că statul alături de părinţii mei seamănă destul de mult cu statul lângă un furnal deschis. Când mă
întorc cu spatele la ei, îmi simt obrajii pârjoliţi, iar ochii mă înţeapă ca şi cum m-aş fi uitat direct la soare.
Aşa a fost din clipa în care tata s-a dat jos din barcă. Bad şi cu mine coboram încet, şchiopătând pe străzile pietruite, eu simţindu-mă
lipicioasă de sudoare în arşiţa amiezii, când mama era deja pe chei, lipăind desculţă pe scândurile sale, cu părul fluturându-i în urmă ca o
321
flamură. O siluetă întunecată se repezi spre ea, poticnindu-se, purtând bine-cunoscuta haină fără formă, cu braţele ridicate şi cu mâinile înfăşurate în bandaje grosolane. Amândoi se mişcau de parcă erau atraşi unul spre celălalt printr-o lege a fizicii, ca două stele ce sunt pe punctul de a se ciocni, apoi tata se opri, descumpănit.
Se afla la doar un metru, doi de mama. Se aplecă spre ea, ridică o mână înfăşurată în zdrenţe, care rămase suspendată parcă deasupra curbei obrazului ei, dar n-o atinse.
Eu mă oprisem, privindu-i de la o sută de metri, şuierând „hai-hai-hai” cu voce scăzută.
Însă, dintr-un motiv necunoscut, tata se împotrivea lucrului care-l ţinuse în mişcare cu disperare vreme de şaptesprezece ani, care-l purtase prin zece mii de lumi şi care îl adusese în cele din urmă aici, în Cetatea Nin în anul 1911 după socoteala mea, sau 6938 după a lui, uitându-se în ochii precum cerul de vară al iubirii sale adevărate. Era ca şi când inima i se rupsese în două şi jumătăţile se războiau între ele.
Îşi îndepărtă mâna de chipul mamei. Lăsă capul în faţă şi buzele i se mişcară. Nu puteam auzi cuvintele, dar mai târziu mama mi-a spus că
zisese: „Am părăsit-o. Am lăsat-o pe fiica noastră în urmă.”
Am văzut-o pe mama îndreptându-se şi înclinând capul într-o parte.
„Da”, îi spusese ea. „Şi dac-ai crezut că te poţi întoarce la mine în genunchi, fără fetiţa noastră, şi că totul va fi bine, dragul meu, înseamnă că nu mă cunoşti.”
Capul lui căzu şi mai mult în piept, bietele sale mâini arse atârnându-i fără speranţă pe lângă corp.
