aceia nesupuşi fuseseră îngenunchiaţi în China, iar Cuba se adăpostise cuminte sub aripa civilizată a Americii. Raţiunea şi raţionalismul dominau şi nu mai era loc pentru magie sau mister.
Nu era loc, după cum s-a dovedit, pentru fetiţe care se aventurau la marginea lumii cunoscute şi spuneau adevărul despre lucrurile nebuneşti, imposibile, pe care le găsiseră acolo.
Am găsit-o la marginea vestică, neregulată, a statului Kentucky, chiar acolo unde acesta îşi vâră degetul mare de la picior în Mississippi. Nu este genul de loc în care te-ai aştepta să găseşti ceva misterios sau măcar cât de cât interesant: este plat şi acoperit de tufişuri prăpădite, populat de oameni plaţi, prăpădiţi. Soarele pârjoleşte de două ori mai tare şi străluceşte de trei ori mai puternic decât în restul ţării, chiar şi la sfârşitul lui august, şi totul este umed şi lipicios, ca spuma de săpun care-ţi rămâne pe piele când eşti ultima persoană care foloseşte cada.
Însă Uşile, ca suspecţii de crimă din thrillerele de duzină, se găsesc 1 Aluzie la Răscoala boxerilor, mişcare antiimperialistă, xenofobă şi anticreştină
violentă care a avut loc în China la sfârşitul dinastiei Qing, între anii 1898 şi 1901.
4
adesea acolo unde te aştepţi mai puţin.
Mă aflam în Kentucky numai pentru că domnul Locke mă luase cu el într-una dintre călătoriile sale de afaceri. Mi-a spus că era „o adevărată
răsplată” şi „o şansă să văd cum se fac treburile”, dar de fapt o făcuse pentru că bona mea era la un pas de isterie şi luna trecută ameninţase de cel puţin patru ori că pleacă. Pe vremea aceea, eram un copil dificil.
Sau poate că domnul Locke încerca să mă înveselească. Cu o săptămână înainte, sosise o carte poştală de la tatăl meu. Era ilustrată
cu o fată cu pielea cafenie, cu o pălărie aurie ascuţită şi cu o expresie nemulţumită, iar alături erau imprimate cuvintele COSTUM BIRMAN
AUTENTIC. Pe spate erau aşternute trei rânduri, cu un scris ordonat şi cerneală maronie: Mi-am prelungit şederea, mă întorc în octombrie.
Mă gândesc la tine. J. S. Domnul Locke mi-o citise peste umăr şi mă
bătuse pe braţ într-un mod stângaci, care se voia încurajator.
O săptămână mai târziu, eram înghesuită în cuşeta ca un sicriu lambrisat şi căptuşit cu catifea a unui vagon de dormit Pullman, citind Băieţii Rover în junglă2, în timp ce domnul Locke citea rubrica de afaceri din Times şi Stirling privea în gol cu expresia tipică unui valet.
Ar trebui să-l prezint pe domnul Locke aşa cum se cuvine; nu i-ar plăcea să intre în poveste într-un asemenea mod neoficial, pieziş. Dă-mi voie să-ţi fac cunoştinţă cu William Cornelius Locke, aproape-miliardar prin propriile forţe, directorul companiei W. C. Locke & Co., proprietar a nu mai puţin de trei reşedinţe impunătoare pe Coasta de Est a Statelor Unite, susţinător al virtuţilor Ordinii şi Bunei-cuviinţe (cuvinte pe care cu siguranţă ar prefera să le vadă scrise cu majusculă
– vezi acel B, ca o doamnă semeaţă?) şi preşedintele Societăţii Arheologice din New England, un fel de club pentru bărbaţii bogaţi şi puternici care erau totodată colecţionari amatori. Zic „amatori” numai pentru că era o modă ca bărbaţii avuţi să se refere la pasiunile lor cu o nepăsare însoţită de un mic bobârnac dat în aer, ca şi cum recunoaşterea altei ocupaţii decât profesiile prin care făceau bani le-ar fi putut păta reputaţia.
La drept vorbind, uneori bănuiam că toată agonisirea de bani a lui Locke avea drept scop întocmai susţinerea hobby-ului său de 2 A treia carte din populara serie pentru copii „The Rover Boys” („Băieții Rover”), alcătuită din treizeci de titluri publicate între 1899 și 1926 de autorul american Edward Stratemeyer.
5
colecţionar. Casa lui din Vermont – cea în care locuiam de fapt, spre deosebire de cele două clădiri imaculate, al căror rol principal era să
impresioneze lumea cu importanţa sa – era un vast muzeu Smithsonian3 particular, atât de plină cu exponate, încât părea construită din artefacte în loc de mortar şi pietre. Acestea nu erau foarte organizate: figurine de calcar înfăţişând femei late în şolduri se însoţeau cu paravane indoneziene sculptate ca nişte dantelării, vârfuri de săgeţi din obsidian împărţeau vitrina cu braţul împăiat al unui războinic Edo4 (detestam braţul acela, dar nu mă puteam abţine să-l privesc, întrebându-mă cum arătase viu şi musculos, cum s-ar fi simţit oare deţinătorul lui la gândul că o fetiţă din America se holbează la membrul său uscat ca hârtia, fără să-i cunoască măcar numele).
Tata era unul dintre agenţii de teren ai domnului Locke, angajat pe când nu eram decât un ghemotoc de mărimea unei vinete, înfăşurat într-o haină veche de călătorie.
— Ştii, mama ta tocmai murise, o întâmplare foarte tristă, îi plăcea domnului Locke să-mi recite, şi iată-l pe tatăl tău – un individ cu o culoare stranie şi cu o înfăţişare de sperietoare, plin, o, Doamne, de tatuaje pe braţe – la naiba-n praznic, ducând cu el un bebeluş. Mi-am spus: Cornelius, iată un om care are nevoie de ajutor creştinesc!
Tata fusese angajat înainte ca soarele să fi apus. Acum colindă
întreaga lume, adunând obiecte „de o valoare unică, deosebită” şi trimiţându-le prin poştă domnului Locke, care le expune în vitrine de sticlă cu plăcuţe de alamă şi strigă la mine când le ating sau mă joc cu ele sau când îi fur monedele aztece ca să recreez scene din Comoara din insulă. Iar eu stau în cămăruţa mea cenuşie din reşedinţa Locke şi le necăjesc pe bonele pe care el le angajează ca să mă civilizeze, în timp ce aştept ca Tata să se întoarcă acasă.
La vârsta de şapte ani, petrecusem mult mai mult timp cu domnul Locke decât cu tatăl meu biologic şi, în măsura în care este posibil să
iubeşti pe cineva care se simte atât de în largul lui în costume cu vestă, îl iubeam.
După obiceiul său, domnul Locke închiriase pentru noi camere în cel 3 Muzeul de artă americană Smithsonian, din Washington, D.C., găzduieşte una dintre cele mai mari colecţii de artă alcătuită din obiecte create în Statele Unite din perioada colonială şi până în prezent.
4 Războinic japonez din perioada Edo (1603-1868), guvernată de shogunatul Tokugawa, caracterizată prin ordine socială strictă şi politici externe izolaţioniste.
6
mai bun stabiliment disponibil; în Kentucky, asta însemna un hotel lăbărţat, din lemn de pin, pe malul fluviului Mississippi, în mod clar construit de cineva care dorise să deschidă un hotel măreţ, dar nu văzuse niciunul în viaţa reală. Avea tapet în dungi ca de acadele şi candelabre electrice, însă podelele de lemn degajau un miros neplăcut de peşte.
Domnul Locke îi făcu semn administratorului, fluturând din mână
ca şi cum ar fi alungat o muscă, îi spuse „Stai cu ochii pe fată, ca un băiat de treabă ce eşti” şi intră în salon cu Stirling, care îl urma îndeaproape, ca un câine cu înfăţişare umană. Locke îl salută pe un bărbat cu papion, care aştepta pe una dintre canapelele înflorate.
— Domnule guvernator Dockery, ce plăcere! Ţi-am citit ultima misivă cu cea mai mare atenţie, te asigur – cum merge cu colecţia de cranii?
Ah! Deci de-asta veniserăm: domnul Locke se întâlnea cu unul dintre amicii săi din Societatea Arheologică, pentru o seară de băutură, fumat trabucuri şi umflat în pene. Societatea se întrunea anual, vara, la reşedinţa Locke – o petrecere în toată regula, urmată de o şedinţă
pedantă, numai pentru membri, la care nici mie, nici tatei nu ni se permitea să participăm –, însă unii dintre adevăraţii entuziaşti nu puteau aştepta un an întreg şi încercau să se întâlnească pe unde puteau.
Administratorul îmi zâmbi în felul acela forţat, plin de panică al adulţilor care nu au copii, iar eu i-am întors zâmbetul, arătându-mi dinţii.
— Ies în oraş, i-am spus plină de încredere.
Zâmbetul lui a devenit şi mai încordat, fiind însoţit de o expresie nesigură. Oamenii sunt întotdeauna nesiguri în privinţa mea: am pielea de o nuanţă roşcat-arămie, de parcă ar fi acoperită cu rumeguş de cedru, dar ochii îmi sunt rotunzi şi deschişi la culoare, iar hainele mele sunt scumpe. Să fiu oare o favorită răsfăţată sau o mică servitoare?
Bietul administrator nu ştia dacă să-mi servească ceaiul sau să mă
