De data asta, pragul trecu pe deasupra mea ca umbra rapidă a unei aripi de pasăre. Mirosul de iarbă uscată şi de soare reveni.
— Janua… ah, iată-te!
Domnul Locke stătea în cămaşă şi vestă, pufăind uşor, cu mustaţa zbârlită precum coada unei pisici pe care tocmai o deranjase ceva.
— Unde-ai fost? Te-am tot strigat pe aici până am răguşit, a trebuit să întrerup întâlnirea cu Alexander – ce-i asta?
Se holba la Uşa cu fragmente de vopsea albastră, cu gura căscată.
13
— Nimic, domnule.
Privirea i se desprinse de Uşă şi i se aţinti asupra mea, tăioasă ca un ţurţure de gheaţă.
— January, spune-mi ce-ai făcut.
Ar fi trebuit să mint. Ne-ar fi scutit de multe suferinţe. Dar trebuie să înţelegi: când domnul Locke te priveşte în felul ăsta al lui, cu ochii săi alburii ca luna, ajungi de cele mai multe ori să faci ce vrea el.
Bănuiesc că acesta este motivul pentru care compania sa, W. C. Locke
& Co., este atât de profitabilă.
Am înghiţit un nod.
— Mă – mă jucam şi am trecut pe uşa asta, vedeţi, care duce în altă
parte. Era un oraş alb pe malul mării.
Dacă aş fi fost mai mare, aş fi adăugat poate: Mirosea a sare şi a vremuri de demult şi a aventură. Mirosea ca o altă lume şi vreau să mă
întorc în clipa asta şi să cutreier străzile acelea ciudate. În schimb, am rostit răspicat:
— Mi-a plăcut.
— Spune adevărul.
Simţeam că privirea lui mă turteşte.
— Ăsta-i adevărul, jur!
Continuă să mă privească fix timp de câteva momente lungi. Mă
uitam cum muşchii maxilarului i se încleştau şi descleştau.
— Şi de unde a apărut uşa asta? Tu ai făcut-o? Ai înjghebat-o din gunoaiele astea?
Arătă spre grămada de lemne putrede năpădită de buruieni din spatele Uşii, pe care abia acum o observam – osemintele împrăştiate ale unei case.
— Nu, domnule. Eu doar am găsit-o. Şi am scris o poveste despre ea.
— O poveste?
Vedeam cum îl punea în încurcătură fiecare întorsătură improbabilă
a conversaţiei noastre şi cum detestă asta; îi plăcea să deţină controlul oricărui schimb de replici.
Am scotocit după jurnalul meu de buzunar şi i l-am pus în mână.
— Uite, aici, vedeţi? Am scris o povestioară, apoi uşa era, era uşor deschisă. E adevărat, jur că e adevărat.
Îşi aruncă privirea peste pagină de mult mai multe ori decât era necesar ca să citească o poveste din trei fraze. Apoi scoase un ciot de trabuc din buzunarul hainei şi aprinse un chibrit, pufăind până când
14
capătul se aprinse şi clipi spre mine precum ochiul portocaliu al unui balaur.
Oftă, aşa cum ofta când era obligat să le dea investitorilor săi nişte veşti proaste, şi închise jurnalul.
— Ce prostii fanteziste, January. De câte ori n-am încercat să te vindec de aşa ceva?
Îşi trecu degetul mare peste coperta jurnalului meu şi apoi, fără
grabă, aproape cu tristeţe, îl azvârli în grămada de cherestea în devălmăşie din spatele său.
— Nu! Nu puteţi să…
