Cheia doamnei Wilda se învârti în broască cu un sunet sec şi am rămas singură.
La început mi-am imaginat că sunt un prizonier de război care se împotriveşte soldaţilor britanici sau rebelilor şi mi-am exersat expresia de rezistenţă stoică. Dar a doua zi deja resimţeam tăcerea ca pe două degete mari ce-mi apăsau timpanele; picioarele îmi tremurau de dorinţa de a o lua la sănătoasa şi de-a mă purta în fugă înapoi la acel
17
câmp cu spiralele sale de cedri, prin cenuşa Uşii albastre, către o altă
lume.
În cea de-a treia zi, camera mea deveni o celulă, care se transformă
întâi într-o cuşcă, apoi într-un sicriu, şi mi-am descoperit cea mai adâncă teamă, care înota prin inima mea aidoma ţiparilor în grotele submarine: frica de a fi încuiată undeva, prinsă ca într-o capcană şi singură.
Ceva din centrul fiinţei mele cedă. Am sfâşiat perdelele cu unghiile, ca şi cum aş fi avut gheare, am smuls mânerele rotunde ale sertarelor măsuţei de toaletă, am bătut cu pumnii mei mici în uşa încuiată, apoi m-am aşezat pe podea şi am plâns în hohote, cu sughiţuri, până când doamna Wilda s-a întors cu o lingură de ceva care aducea a sirop şi care m-a purtat departe de mine însămi o vreme. Muşchii mi se transformară în râuri uleioase, languroase şi capul mi se legăna uşurel pe suprafaţa aceea vălurită. Umbrele care se târau pe covoare deveniră
o dramă teribilă, care-mi absorbea atenţia într-atât, încât n-a mai rămas loc pentru nimic altceva în mintea mea până când am adormit.
Când m-am trezit, domnul Locke stătea pe un scaun lângă patul meu, citind un ziar.
— Neaţa, draga mea. Cum te simţi?
Am înghiţit, iar saliva avea un gust acru.
— Mai bine, domnule.
— Mă bucur. Împături ziarul cu o precizie arhitecturală. Ascultă-mă
cu multă atenţie, January. Eşti o fată cu un mare potenţial – chiar imens! –, dar trebuie să înveţi să te comporţi. De acum încolo, gata cu prostiile fanteziste, cu fuga şi cu uşile care duc unde n-ar trebui.
Expresia lui în timp ce mă scruta mă făcu să mă gândesc la ilustraţii vechi înfăţişându-l pe Dumnezeu: patern într-un mod sever, iubitor, dar cu acea dragoste care te cântăreşte şi te măsoară înainte de a te găsi vrednic. Ochii săi erau ca nişte pietre cărora le simţeam apăsarea.
— Îţi vei vedea de treaba ta şi vei fi o fată cuminte.
Îmi doream cu disperare să fiu vrednică de dragostea domnului Locke.
— Da, domnule, am şoptit.
Şi am fost.
Tata s-a întors abia în noiembrie, arătând la fel de boţit şi ostenit ca
18
şi bagajele sale. Sosirea lui a urmat tipicul obişnuit: căruţa a înaintat pe alee şi s-a oprit în faţa siluetei maiestuoase de piatră a reşedinţei Locke. Domnul Locke a ieşit să-l întâmpine cu o bătaie pe umăr în semn de laudă, iar eu am aşteptat cu doamna Wilda în sala mare, îmbrăcată într-un sarafan atât de apretat, încât mă simţeam ca o ţestoasă într-o carapace prea mare.
Uşa s-a deschis şi silueta lui s-a ivit, arătând foarte întunecată şi străină în lumina palidă de noiembrie. S-a oprit în prag, pentru că de obicei acesta era momentul în care fetiţa lui sfrijită venea în fugă, ciocnindu-se de genunchii săi.
Dar nu m-am clintit. Pentru prima dată în viaţă, n-am fugit la el.
Umerii siluetei se lăsară în jos.
Ţi se pare crud, nu-i aşa? Un copil ursuz, care-şi pedepseşte tatăl pentru absenţa lui. Dar te asigur că intenţiile mele din momentul acela erau confuze; ceva din înfăţişarea lui în pragul uşii mă făcuse să
ameţesc de furie. Poate pentru că mirosea a jungle şi a vapoare cu aburi şi a aventuri, a grote umbroase şi a minuni nemaivăzute, iar lumea mea era teribil de mundană. Sau poate doar pentru că fusesem ţinută sub cheie şi el nu fusese acolo ca să deschidă uşa.
Făcu trei paşi ezitanţi şi se lăsă pe vine în faţa mea în hol. Arăta mai în vârstă decât mi-l aminteam; ţepii din bărbie aveau sclipiri argintii în loc să fie negri, ca şi cum fiecare zi pe care o petrecea departe de mine făcea cât trei zile în lumea lui. În schimb, tristeţea era la fel ca întotdeauna, asemenea unui văl tras peste ochii săi.
Mâna îi poposi pe umărul meu, cu şerpii negri ai tatuajelor încolăciţi în jurul încheieturii.
— January, s-a întâmplat ceva?
Felul cunoscut în care-mi rostea numele, cu accentul său straniu, dar nu străin, aproape m-a dat gata. Am vrut să-i spun adevărul – Am dat peste ceva măreţ şi sălbatic, ceva care face o gaură în forma lumii.
Am scris ceva şi era adevărat –, dar îmi învăţasem lecţia. Acum eram o fată cuminte.
— Totul este în regulă, domnule, i-am răspuns şi am văzut cum maturitatea detaşată din vocea mea l-a lovit ca o palmă peste faţă.
N-am vorbit cu el la cină în seara aceea şi nu m-am strecurat în camera lui mai târziu ca să-l bat la cap să-mi spună poveşti (şi era un maestru al poveştilor, dă-mi voie să-ţi spun; întotdeauna zicea că
nouăzeci şi nouă la sută din slujba sa era să urmeze poveştile şi să vadă
19
unde duc).
Însă renunţasem la prostiile alea fanteziste. Gata cu uşile sau cu Uşile, gata cu visatul la mări de argint şi oraşe zugrăvite în alb. Gata cu poveştile. Mi-am imaginat că asta era doar una dintre acele lecţii inerente în procesul de creştere, pe care până la urmă le învaţă toată
