lumea.
Să-ţi spun un secret însă: aveam încă moneda de argint cu portretul reginei străine. O păstram într-un buzunăraş cusut în jupon, caldă ca o fiinţă vie pe talia mea, iar când o ţineam în mână, simţeam mirosul mării.
Timp de zece ani, a fost cel mai de preţ lucru care-mi aparţinea. Asta până când am împlinit şaptesprezece ani şi am găsit Cele zece mii de Uşi.
20
2. Uşa legată în piele
N-aş fi găsit-o dacă n-ar fi fost pasărea.
Mă îndreptam spre bucătărie să şterpelesc nişte cafea făcută pentru seară de doamna Purtram, bucătăreasa, când am auzit un ciripit urmat de nişte izbituri şi m-am oprit pe la jumătatea celui de-al doilea rând de scări care duceau în jos. Am aşteptat până s-a auzit din nou: tăcerea învolburată de zgomotul de aripi, urmat de un bufnet sec. Apoi linişte.
Am urmat sunetul până în salonul de la etajul întâi, denumit Sala Faraonilor, unde era adăpostită vasta colecţie egipteană a domnului Locke: coşciuge roşii şi albastre, urne de marmură cu mânere în formă
de aripi, cruciuliţe egiptene din aur pe şnururi din piele, coloane sculptate în piatră smulse fără milă din templele lor. Întreaga încăpere avea o strălucire galben-aurie, chiar şi în semiîntunericul unei seri de vară.
Sunetul venea dinspre colţul de sud al camerei, unde încă se afla cufărul meu albastru cu comori. Răpăia pe soclul său.
După ce-mi găsisem jurnalul de buzunar, nu mă putusem abţine să
nu dau târcoale cufărului din când în când, trăgând cu ochiul în adâncurile sale cu miros de praf. În preajma Crăciunului, apăruse o marionetă din hârtie decupată, cu câte un beţigaş de lemn prins de fiecare membru. În vara următoare, am găsit o cutiuţă muzicală care cânta un vals ce părea rusesc, apoi o păpuşică maronie din mărgeluşe în culori vii, apoi o ediţie ilustrată în limba franceză a Cărţii junglei.
Nu l-am întrebat niciodată pe domnul Locke în faţă, dar eram sigură
că sunt cadouri de la el. Apăreau de obicei chiar când aveam cea mai mare nevoie de ele, când tata uitase de încă o zi de naştere a mea sau ratase o altă sărbătoare. Aproape că-i simţeam mâna pusă stângaci pe umărul meu, oferindu-mi o încurajare tăcută.
Cu toate astea, părea extrem de improbabil ca el să ascundă
21
intenţionat o pasăre în casetă. Am ridicat capacul fără să-mi vină să
cred şi ceva cenuşiu cu auriu explodă în sus spre mine, ca şi cum ar fi fost o ghiulea trasă de un tunuleţ, şi ricoşă prin salon. Era o pasăre delicată, ciufulită, cu capul de culoarea marmeladei şi picioruşe ca incredibil de subţiri. (Mai târziu, am încercat să-i caut numele, dar nu semăna cu niciuna dintre păsările din cartea domnului Audubon8.) Tocmai dădeam să mă întorc, lăsând să cadă capacul cufărului, când mi-am dat seama că mai este ceva înăuntru.
O carte. Un volumaş legat în piele, cu colţuri tocite şi cu adâncituri şterse acolo unde titlul imprimat cu aur fusese parţial răzuit: CELE
ZECE MI DE ŞI Am frunzărit paginile cu degetul mare.
Aceia dintre voi care sunteţi mai mult decât familiarizaţi cu cărţile –
aceia care îşi petrec după-amiezile libere în librării cu iz de vechi, care mângâie pe furiş cotoarele titlurilor cunoscute – înţeleg că frunzăritul paginilor este un element esenţial atunci când cineva se prezintă unei cărţi noi. Nu este vorba de citit cuvinte, ci de citit mirosul, care se ridică de pe pagini într-un norişor de praf şi celuloză. Poate să miroasă
a scump, a carte bine legată, sau poate să miroasă a hârtie subţire ca borangicul şi a imagini tipărite în două culori, cu contururi neclare, ori a volum care a stat necitit cincizeci de ani în casa unui bătrân fumător.
Cărţile pot mirosi a aventuri ieftine sau a învăţăminte profunde, a literatură greu de înţeles sau a mistere nerezolvate.
Asta mirosea diferit de orice carte pe care o ţinusem vreodată în mână. A scorţişoară şi a tăciuni, a catacombe şi a lut. A seri umede pe malul mării şi a amiezi ucigător de calde, petrecute sub ramuri de palmieri. Mirosea de parcă ar fi zăbovit la poştă mai mult timp decât ar fi putut-o face orice colet, circulând prin lumea întreagă ani de zile şi acumulând straturi peste straturi de mirosuri, ca un vagabond îmbrăcat cu prea multe haine.
Mirosea de parcă aventura însăşi fusese culeasă în sălbăticie, distilată într-un vin bun şi împroşcată pe fiecare pagină.
O iau însă înainte şi mă poticnesc. Poveştile trebuie spuse în ordine, cu început şi mijloc şi sfârşit. Nu sunt vreun învăţat, dar atâta lucru ştiu şi eu.
8 John James Audubon (născut Jean Rabin; 1785-1851): ornitolog, naturalist şi pictor american de origine franceză, autorul cărţii Păsările din America, considerată una dintre cele mai bune lucrări de ornitologie din toate timpurile.
22
Mi-am petrecut anii de după Uşa albastră făcând ceea ce trebuie să
facă majoritatea fetelor încăpăţânate şi temerare: devenind mai puţin încăpăţânată şi mai puţin temerară.
În toamna lui 1903, aveam nouă ani şi lumea gusta cuvântul modern pe vârful limbii. Doi fraţi din statul Carolina experimentau plini de entuziasm cu maşinăriile lor zburătoare; noul nostru preşedinte tocmai ne sfătuise să vorbim cu blândeţe, dar să avem la îndemână o bâtă zdravănă, ceea ce părea să însemne că ar trebui să invadăm statul Panama9; iar părul de un roşu aprins fusese popular pentru scurtă
vreme, până când femeile începuseră să semnaleze ameţeli şi căderea părului, şi se dovedise că poţiunea pentru păr a doamnei Valentine nu era cu mult mai bună decât otrava roşie pentru şobolani. Tata era pe undeva prin nordul Europei (cartea poştală primită de la el înfăţişa munţi înzăpeziţi şi doi copii îmbrăcaţi ca Hansel şi Gretel; pe spatele ei scria La mulţi ani cu întârziere), iar domnul Locke avea, în sfârşit, destulă încredere în mine ca să mă ia cu el într-o altă călătorie.
Purtarea mea de la incidentul din Kentucky încoace fusese impecabilă: nu-l chinuiam pe Stirling şi nu deranjam colecţiile domnului Locke; respectam toate regulile Wildei, chiar şi pe cele de-a dreptul stupide, precum împăturitul gulerelor imediat după călcat; nu mă jucam în curte cu „derbedeii ăia mici plini de păduchi şi abia coborâţi de pe vapor”, ci doar îl priveam pe Samuel cum mâna căruţa cu provizii de la fereastra de la etajul al doilea a cabinetului tatei. El îmi strecura în continuare reviste cu povestiri ori de câte ori găsea mijloace s-o ocolească pe doamna Purtram, cu colţurile îndoite la paginile lui preferate, iar eu i le înapoiam rulate strâns în sticlele de lapte goale, cu cele mai tari şi sângeroase pasaje încercuite.
Întotdeauna privea în sus când pleca, întotdeauna se uita îndeajuns de lung încât eu să-mi dau seama că mă văzuse, şi ridica o mână.
Uneori, dacă Wilda nu se uita şi mă simţeam plină de îndrăzneală, atingeam şi eu drept răspuns geamul cu vârfurile degetelor.
9 Referire la ideologia preşedintelui american Theodore Roosevelt privind politica externă, bazată pe negocieri paşnice sprijinite de puterea militară atunci când discuţiile dădeau greş; a dus la acţiuni diplomatice contestabile ale SUA în vederea construirii unui canal în America Centrală, soldate cu incidente în Nicaragua şi Panama.
23
