— Unde aţi găsit-o?
Domnul Locke mă prinse de mână şi mi-o puse protector sub braţul său.
— Aceasta este… fiica mea. Adoptată, desigur. Între noi fie vorba, vă
uitaţi la ultimul membru în viaţă al familiei regale hawaiiene.
Şi datorită răsunetului plin de încredere al vocii domnului Locke şi înfăţişării scumpe a costumului său, sau poate fiindcă femeia nu întâlnise niciodată un Hawaiian autentic, ea îl crezu. Sub ochii mei, suspiciunea i se topi fără urmă, înlocuită de o admiraţie fascinantă.
— A, extraordinar! Avem nişte turbane minunate din Lahore – atât de exotice, ar arăta încântător pe părul ei – sau poate i-ar plăcea să se uite la umbrelele noastre de soare? Ca să se apere de soarele verii?
Domnul Locke privi în jos la mine, evaluând situaţia.
— O carte, cred. Orice carte îşi doreşte. S-a dovedit o fată foarte cuminte.
Apoi îmi zâmbi, lucru care putea fi dedus doar din uşoara îndoire a mustăţii.
Străluceam de bucurie; fusesem evaluată şi găsită vrednică de laudă.
La începutul verii anului 1906, aveam aproape doisprezece ani. RMS
Lusitania tocmai fusese lansată cu titlul de cea mai mare navă din lume (domnul Locke promisese că vom lua curând bilete la bordul ei), 11 Cartier rezidenţial şi comercial din centrul Londrei.
27
ziarele erau încă pline de fotografii granulate ale dezastrului din San Francisco după cutremurul acela oribil, iar eu îmi folosisem alocaţia ca să cumpăr un abonament la revista Outing, doar ca să pot citi în fiecare săptămână noul roman foileton al lui Jack London. Domnul Locke era plecat într-o călătorie de afaceri fără mine, iar tata era, de data asta, acasă.
Ar fi trebuit să plece cu o zi mai devreme, ca să se alăture expediţiei domnului Fawcett în Brazilia, dar apăruse o întârziere cauzată de ştampilarea unor documente de către autorităţile competente şi de nişte instrumente delicate care aveau nevoie de o expediere extrem de atentă – de fapt nu-mi păsa de asta. Îmi păsa numai că era acasă.
Am luat micul dejun împreună în bucătărie, aşezaţi la o masă
masivă, plină de crestături, pete de grăsime şi urme de arsuri. Îşi luase cu el unul dintre carnetele sale de teren ca să-şi treacă în revistă
însemnările şi îşi mâncă ouăle şi pâinea prăjită cu o uşoară
încruntătură pricinuită de concentrare. Nu mă deranja; aveam cel mai nou episod din Colţ Alb. Dispărusem fiecare în lumile noastre separate, împreună, dar despărţiţi, şi era ceva atât de liniştitor şi de firesc, încât m-am trezit prefăcându-mă că se întâmpla în fiecare dimineaţă. Că
eram o mică familie obişnuită, că reşedinţa Locke era casa noastră şi că
această masă era masa noastră de bucătărie.
Deşi cred că, dac-am fi fost o familie obişnuită, ar fi stat şi o mamă
cu noi la masă. Poate că ar fi citit şi ea. Poate şi-ar fi ridicat privirea spre mine peste cotorul cărţii ei şi ar fi zâmbit uşor, trădată doar de încreţiturile de la colţurile ochilor, apoi ar fi îndepărtat firimiturile de pâine prăjită din barba ca o tufă a tatei.
Este o prostie să te gândeşti la asemenea lucruri. Nu face decât să-ţi dea o senzaţie de gol dureros între coaste, ca şi cum ţi-ar fi dor de casă
chiar dacă eşti deja acasă, şi nu-ţi mai poţi citi revista deoarece cuvintele sunt deformate şi par să se prelingă pe pagină.
Tata îşi strânse farfuria şi cana de cafea şi se ridică în picioare, cu carnetul de notiţe sub braţ. Avea o privire distantă în spatele ochelarilor cu lentile mici şi rame de aur pe care-i purta pentru citit. Se întoarse să plece.
— Aşteaptă.
Am scuipat cuvântul, iar el a clipit către mine ca o bufniţă care tresare.
— Mă întrebam dacă – aş putea să te ajut? La treabă?
28
Am văzut că se pregătea să spună „nu”, am văzut cum începea să
clatine din cap cu regret, dar apoi mă privi. Orice va fi văzut pe chipul meu – strălucirea umedă a lacrimilor care mi se formau în ochi, dorul ca un gol – îl făcu să tragă aer în piept cu putere.
— Desigur, January.
Accentul i se rostogoli peste numele meu ca o corabie pe mare; m-am desfătat cu felul în care suna.
Ne-am petrecut ziua jos, în subsolurile nesfârşite ale reşedinţei, unde erau depozitate în lăzi umplute cu paie toate obiectele neclasificate sau neetichetate sau stricate din colecţiile domnului Locke. Tata şedea în faţa unui teanc de carnete de notiţe, murmurând şi mâzgălind în ele şi dându-mi uneori instrucţiuni să scriu mici etichete la maşina lui de scris neagră şi strălucitoare. Mă prefăceam că
sunt Ali Baba în Peştera Comorilor sau un cavaler care hoinărea printre prăzile unui balaur sau doar o fetiţă care avea un tată.
— Ah, lampa, da. Pune-o acolo cu covorul şi colierul, te rog. Orice ai face, n-o freca – deşi ce rău ar putea face?
Nu eram sigură că vorbeşte cu mine până nu-mi făcu semn cu mâna să mă apropii.
— Adu-o încoace.
I-am înmânat bucata de bronz pe care o dezgropasem dintr-o ladă
