Aceasta nu era decât un cadru vechi de lemn, arătând ca începutul unui castel din cărţi de joc. Pete de rugină colorau lemnul acolo unde balamalele şi cuiele dispăruseră ca prin farmec, şi doar câteva scânduri mai rămâneau din uşa însăşi. De ele încă se agăţau fragmente de vopsea scorojită, de acelaşi albastru regal precum cerul.
Pe vremea aceea nu ştiam de Uşi şi nu te-aş fi crezut nici dacă mi-ai fi dat o colecţie de trei volume adnotate cu rapoarte ale martorilor oculari. Dar când am văzut acea uşă albastră ca vai de ea înălţându-se atât de însingurată pe câmp, mi-am dorit să ducă altundeva. Într-un alt loc decât Ninley, statul Kentucky, un loc nou şi nemaivăzut şi atât de vast, încât nu i-aş da niciodată de capăt.
Mi-am lipit palma de vopseaua albastră şi am împins. Balamalele au gemut, întocmai ca uşile caselor bântuite din toate revistele de doi bani şi poveştile cu aventuri pe care le citeam. Inima îmi bătea iute în piept şi un colţişor naiv al sufletului meu îşi ţinea răsuflarea, aşteptând să se întâmple ceva magic.
Nu era nimic de cealaltă parte a Uşii, desigur: doar nuanţele de cobalt şi scorţişoară din lumea mea, cer şi câmp. Şi – Dumnezeu ştie de ce – la vederea lor, mi s-a strâns inima. M-am aşezat pe pământ în rochia mea frumoasă de in şi am plâns pentru pierderea aceea. La ce mă aşteptasem? La una dintre trecerile acelea magice din cărţile mele preferate, pe care copiii le descoperă mereu întâmplător?
Dacă Samuel ar fi fost acolo, măcar ne-am fi putut preface, în joacă.
Samuel Zappia era singurul meu prieten nefictiv: un băiat cu ochii negri şi cu o dependenţă serioasă de poveştile trase de păr din ziarele de duzină, cu expresia pierdută a unui marinar care scrutează
orizontul. Vizita reşedinţa Locke de două ori pe săptămână, într-o căruţă roşie pe flancul căreia era pictată cu litere aurii ornamentate inscripţia ZAPPIA FAMILY GROCERIES, INC., şi izbutea de obicei să-mi strecoare ultimul număr din The Argosy All-Story Weekly6 sau The Halfpenny Marvel7 odată cu livrarea de făină şi ceapă. În weekenduri, evada din prăvălia familiei ca să mi se alăture pe malul lacului pentru nişte jocuri elaborate inventate de noi, cu fantome şi dragoni. Mama lui 6 Argosy (denumită ulterior The Argosy şi apoi Argosy All-Story Weekly), prima revistă americană de literatură de consum, apărută în perioada 1882-1978.
7 Prima revistă de povestiri a magnatului britanic Alfred Harmsworth, publicată între 1893 şi 1922.
10
îi zicea Sognatore, cuvânt italian pe care Samuel mi-l tradusese prin
„băiat-bun-de-nimic-care-îi-frânge-inima-mamei-lui-visând-cu-ochii-deschişi”.
Dar Samuel nu era cu mine pe câmp în acea zi. Aşa că am scos micul meu jurnal de buzunar şi am scris o poveste.
La vârsta de şapte ani, jurnalul acela era pentru mine cel mai de preţ
lucru care-mi aparţinuse vreodată, deşi nu este sigur din punct de vedere juridic dacă-mi aparţinea de drept. Nu-l cumpărasem şi nu mi-l dăduse nimeni, ci îl găsisem. Mă jucam în Sala Faraonilor chiar înainte să împlinesc şapte ani, deschizând şi închizând toate urnele şi probând giuvaierele, când am deschis din întâmplare un cufăr albastru frumos (Cutie cu capac boltit, decorată cu fildeş, abanos, faianţă albastră, Egipt; iniţial făcând parte dintr-o pereche asortată). Iar pe fundul cufărului se afla jurnalul: piele de culoarea untului ars, pagini de bumbac crem, neatinse şi ademenitoare ca zăpada proaspătă.
Se părea că domnul Locke îl lăsase acolo ca să-l găsesc eu, un cadou secret pe care era prea morocănos ca să mi-l ofere direct, aşa că l-am luat fără să ezit. Scriam în el ori de câte ori mă simţeam singură sau pierdută sau când tata era departe, domnul Locke ocupat, iar bona se purta urât. Scriam mult.
În cea mai mare parte, scriam povestiri asemenea celor pe care le citeam în exemplarele lui Samuel din The Argosy, despre băieţi curajoşi şi blonzi, cu nume precum Jack, Dick sau Buddy. Petreceam o grămadă de timp inventând titluri care-ţi îngheţau sângele în vene şi copiindu-le cu un scris plin de înflorituri (Misterul cheii care descuia tot, Societatea pumnalelor aurite, Micuţa orfană zburătoare), dar nu pierdeam vremea bătându-mi prea mult capul cu intriga. În după-amiaza aceea, şezând pe acel câmp singuratic, lângă Uşa care nu ducea nicăieri, mi-am dorit să scriu o altfel de poveste. O poveste adevărată, în care mă puteam strecura cu totul dacă credeam suficient în ea.
A fost odată o fată curajoasă şi temerarară (oare aşa se scrie?), care a găsit o Uşă. Era o Uşă magică, de aceea este scrisă cu U mare. Fata deschise Uşa.
Timp de o singură secundă – o clipă dilatată, care a început în curbura sinuoasă a literei F de mână şi s-a încheiat când creionul meu a făcut ultima piruetă în jurul punctului de la sfârşitul propoziţiei – am crezut-o. Nu în acel fel pe jumătate prefăcut în care copiii cred în Moş
Crăciun sau în zâne, ci până în măduva oaselor, aşa cum credem în
11
existenţa gravitaţiei sau a ploii.
Ceva s-a schimbat în lume. Ştiu că e o descriere de tot rahatul, iertată-mi fie exprimarea urâtă pentru o doamnă, dar nu ştiu cum altfel să o zic. A fost ca un cutremur care n-a clătinat un singur fir de iarbă, ca o eclipsă care n-a aruncat nici măcar o umbră, ca o schimbare amplă, dar invizibilă. O adiere neaşteptată a întors paginile jurnalului.
Mirosea a sare şi a piatră încălzită de soare, plus alte câteva arome îndepărtate, care n-aveau ce să caute pe un câmp ca vai de el de pe ţărmul fluviului Mississippi.
Mi-am băgat jurnalul la locul lui în buzunarul rochiei şi m-am ridicat în picioare, care-mi tremurau de epuizare ca nişte mesteceni în bătaia vântului. Nu le-am dat însă atenţie, pentru că Uşa părea să murmure într-o limbă blândă, sporovăind cu însufleţire prin putregaiul de lemn şi vopseaua scorojită. Am întins din nou mâna spre ea, am şovăit, apoi…
Am deschis Uşa şi am păşit prin ea.
Nu eram absolut nicăieri. Ecoul acestui tărâm intermediar îmi apăsa timpanele, ca şi cum aş fi înotat pe fundul unui lac adânc. Mâna cu care deschisesem uşa dispăru în gol; cizmuliţa mea descria un arc de cerc care nu se mai termina.
Acum, eu numesc acel loc intermediar „prag” (Pragul, bara de la P
despărţind ca o secure două spaţii goale). Pragurile sunt locuri primejdioase, aflate nici aici, nici acolo, iar atunci când păşeşti peste unul este ca şi când ai păşi peste marginea unei faleze, crezând cu naivitate că undeva pe la jumătatea distanţei până jos îţi vor creşte aripi. Nu poţi ezita, nu poţi avea îndoieli. Nu te poţi teme de spaţiul intermediar.
Talpa mea atinse pământul de cealaltă parte a uşii. În locul mirosului de cedru şi de soare, am simţit un gust metalic în gură. Am deschis ochii.
Era o lume alcătuită din apă sărată şi din piatră. Stăteam pe un mal abrupt şi înalt, înconjurat din toate părţile de o mare argintie, nesfârşită. Jos, la o distanţă ameţitoare sub mine, cuprins ca într-o îmbrăţişare de ţărmul curbat al insulei, aidoma unei pietricele într-o palmă, se afla un oraş.
Cel puţin am presupus că era un oraş. Nu avea niciunul dintre semnele distinctive ale unui oraş: nu-l străbăteau tramvaie cu zumzăitul şi huruitul lor şi nu atârna deasupra lui nicio perdea de fum
12
de cărbuni. În schimb, se vedeau clădiri de piatră văruite în alb, dispuse în spirale artistice, punctate cu ferestre deschise ca nişte ochi negri. Câteva turnuri îşi înălţau capetele deasupra mulţimii, iar catargele unor ambarcaţiuni mici alcătuiau o adevărată pădurice de-a lungul coastei.
Plângeam din nou. Fără nimic teatral sau dramatic, plângeam doar de parcă îmi doream cu disperare ceva ce nu puteam avea. Aşa cum plângea uneori tata, când credea că e singur.
— January! January!
Numele meu răsuna de parc-ar fi venit dintr-un gramofon ieftin, aflat la câţiva kilometri depărtare, dar am recunoscut vocea domnului Locke, care se auzea cu ecou în urma mea, prin uşă. Nu ştiam cum mă
găsise, dar ştiam că dădusem de necaz.
Nici nu pot să-ţi spun cât de tare îmi doream să nu mă întorc. Cum mirosea marea a promisiuni nerostite, cum străzile spiralate din oraşul de la picioarele mele păreau să alcătuiască un fel de scriere. Dacă nu m-ar fi strigat domnul Locke – mulţumită căruia puteam călători în vagoane de tren elegante şi care-mi aducea rochii frumoase de in, care mă bătea încurajator pe braţ când tata mă dezamăgea şi care lăsa pentru mine jurnale de buzunar anume ca să le găsesc –, poate că aş fi rămas acolo.
Dar m-am întors spre Uşă. Arăta diferit de partea asta, ca un arc pe jumătate surpat din bazalt erodat, căruia îi lipsea până şi demnitatea unor scânduri de lemn care să servească drept uşă. În schimb, în deschizătură flutura o perdea cenuşie. Am tras-o într-o parte.
Chiar înainte să păşesc înapoi prin arcadă, o scânteiere de argint sclipi la picioarele mele: o monedă rotundă zăcea pe jumătate îngropată în pământ, ştanţată cu câteva cuvinte într-o limbă străină şi cu profilul unei femei încoronate. Am simţit-o caldă în palmă. Am strecurat-o în buzunarul rochiei.
