— Îmi pare rău, January. Chiar îmi pare rău. Mă privi în ochi şi făcu un gest neizbutit cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să mă mângâie. Dar pur şi simplu asta trebuie făcut, spre binele tău. Te aştept la cină.
Am vrut să mă lupt cu el. Să mă cert, să-mi înşfac jurnalul din praf…
dar n-am putut.
În schimb, am fugit. Înapoi peste câmp, înapoi pe uliţele nepietruite şi întortocheate, înapoi în holul de hotel care mirosea acru.
Şi uite-aşa, începutul poveştii mele îţi înfăţişează o fată cu picioare subţiri care o ia la fugă de două ori în câteva ore. Nu este o introducere prea eroică, nu? Dar, dacă eşti un soi de creatură intermediară, fără
familie şi fără bani, care nu are decât picioarele şi o monedă de argint, uneori tot ce poţi să faci este să fugi.
Şi oricum, dacă n-aş fi fost genul de fată care fuge, n-aş fi găsit Uşa albastră. Şi atunci n-ar mai fi nicio poveste de spus.
Frica de Dumnezeu şi de domnul Locke mă făcu să fiu tăcută în seara aceea şi în ziua următoare. Eram bine păzită de Stirling şi de administratorul de hotel cel nervos, care mă mâna din urmă ca pe un animal de la zoo valoros, totuşi periculos. O vreme m-am distrat zdrăngănind clapele pianului cu coadă şi privindu-l cum tresărea, dar în cele din urmă am fost condusă înapoi în camera mea şi sfătuită să
mă culc.
Am ieşit pe fereastra joasă şi am fugit pe alee înainte ca soarele să
apună pe deplin. Drumul era presărat cu umbre ca nişte băltoace negre, şi până când am ajuns pe câmp, stelele sclipeau prin ceaţa caldă
de fum şi miros de tutun care atârna deasupra orăşelului Ninley. Mă
împiedicam prin iarbă, încercând să disting în întunecime forma aceea
15
ca de castel din cărţi de joc.
Uşa albastră nu era acolo.
În schimb, am găsit în iarbă un cerc negru, neregulat. Din Uşa mea nu mai rămăseseră decât cenuşa şi nişte resturi de lemn carbonizate.
Jurnalul meu zăcea printre tăciuni, cu paginile curbate de căldură şi înnegrite. L-am lăsat acolo.
Când mi-am găsit drumul pe bâjbâite înapoi la hotelul decăzut şi nu atât de măreţ cum se pretindea, cerul era negru ca smoala şi ciorapii mei trei sferturi se pătaseră. Domnul Locke era instalat în holul hotelului, într-un nor de fum albăstrui şi uleios, cu registre şi hârtii împrăştiate dinaintea lui şi cu pocalul său preferat de jad plin cu scotch-ul de seară.
— Şi pe unde-ai umblat astă-seară? Ai trecut din nou prin uşa aceea şi te-ai trezit pe Marte? Sau poate pe Lună?
Însă tonul îi era blând. Adevărul este că domnul Locke se purta frumos cu mine. Chiar şi când lucrurile nu mergeau deloc bine, s-a purtat întotdeauna frumos.
— Nu, am recunoscut eu. Dar pun rămăşag că sunt multe Uşi ca aceea. Pun rămăşag că le-aş putea găsi, iar dacă aş scrie despre ele, s-ar deschide toate. Şi nu-mi pasă dacă nu mă credeţi.
De ce n-am putut să-mi ţin gura asta mare? De ce n-am clătinat din cap şi nu i-am cerut scuze cu un glas aproape plângător, ca să mă
strecor apoi în pat cu amintirea Uşii albastre ca un talisman secret în buzunar? Pentru că aveam şapte ani şi eram încăpăţânată şi încă nu înţelegeam preţul povestirilor adevărate.
— Deci aşa, carevasăzică, a fost tot ce a avut de spus domnul Locke, iar eu am mărşăluit spre camera mea cu impresia că scăpasem de o pedeapsă mai aspră.
Abia după ce ne-am întors în Vermont, o săptămână mai târziu, mi-am dat seama că mă înşelasem.
Reşedinţa Locke era un castel imens de piatră roşiatică, cocoţat pe malul lacului Champlain şi încununat de o mulţime de hornuri şi turnuri cu acoperişuri din aramă. Măruntaiele îi erau lambrisate cu lemn şi încâlcite ca un labirint, pline de obiecte ciudate, rare şi valoroase; un reporter de la Boston Herald o descrisese odinioară ca
„fantezistă din punct de vedere arhitectural, mai curând amintind de Ivanhoe decât de locuinţa unui om modern”. Se zvonea că un scoţian nebun comandase construirea sa în anii 1790, îşi petrecuse o
16
săptămână în ea, apoi dispăruse fără urmă şi pe veci. Domnul Locke o cumpărase la licitaţie în anii 1880 şi începuse s-o umple cu minunăţii din toată lumea.
Tata şi cu mine fuseserăm îngrămădiţi în două încăperi de la etajul al doilea: un cabinet curat şi ordonat pentru el, cu o masă mare şi o singură fereastră, şi o cameră cenuşie, mirosind a igrasie, cu două
paturi înguste pentru mine şi bona mea. Cea mai recentă era o imigrantă germană cu numele de doamna Wilda, care purta rochii groase de lână neagră şi afişa o expresie ce spunea că nu văzuse încă
mult din secolul XX, dar deocamdată îl dezaproba din tot sufletul. Îi plăceau imnurile religioase şi rufele proaspăt spălate şi împăturite şi detesta agitaţia, dezordinea şi obrăznicia. Prin firea lucrurilor, eram duşmance.
La întoarcerea noastră, Wilda şi domnul Locke avură o conversaţie grăbită în sala mare. Ochii ei scânteiară în direcţia mea ca nişte nasturi exagerat de strălucitori.
— Domnul Locke îmi spune că ai fost foarte agitată în ultima vreme, aproape isterică, porumbiţă mică.
Doamna Wilda mă numea adesea porumbiţă mică; credea din tot sufletul în puterea sugestiei.
— Nu, doamnă.
— Biata de tine! Ne vom asigura că-ţi revii pe deplin în cel mai scurt timp.
Leacul pentru agitaţie excesivă era un mediu calm, bine structurat, fără lucruri care să distragă atenţia; prin urmare, camera mea a fost despuiată îndată de tot ce era colorat, sau excentric, sau drag mie.
Perdelele au fost trase şi raftul pentru cărţi golit de orice stârnea mai mult entuziasm decât Biblia ilustrată pentru copii. Cuvertura mea de pat preferată, roz cu auriu, pe care mi-o trimisese tata din Bangalore cu un an în urmă, a fost înlocuită cu cearşafuri albe apretate. Lui Samuel i s-a interzis să mă viziteze.
