Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului conjugând verbe latineşti şi făcând socoteli sub ochii apoşi ai meditatorului meu.
Stăteam răbdătoare în timpul lecţiilor săptămânale cu domnul Locke, încuviinţând politicos din cap în vreme ce el îmi ţinea prelegeri despre titluri de valoare, despre consilii de reglementare care habar n-aveau ce fac, despre studiile sale din tinereţea petrecută în Anglia şi despre cele mai bune trei varietăţi de scotch. Practicam buna conduită cu menajera-şefă şi învăţam cum să-i zâmbesc politicos fiecărui oaspete şi client care venea în vizită.
— Ia te uită ce micuţă adorabilă, surâdeau ei afectat.
— Şi ce frumos vorbeşte!
Mă băteau uşurel pe creştet ca şi cum aş fi fost un câine de companie bine dresat.
Uneori mă simţeam atât de însingurată, încât credeam că s-ar putea să mă transform într-un morman de cenuşă, iar următoarea adiere rătăcitoare m-ar purta undeva, departe.
Alteori mă simţeam ca un obiect din colecţia domnului Locke, etichetat January Scaller, 1,45 m, bronz; utilizare necunoscută.
Aşa că, atunci când mă invitase să-l însoţesc la Londra – cu condiţia să-i ascult fiecare cuvinţel de parcă ar fi fost poruncile lui Dumnezeu –
spusesem „da” cu atâta entuziasm, încât până şi Stirling tresărise.
Jumătate dintre povestirile şi romanele mele de doi bani aveau acţiunea în Londra, aşa că mă încredeam în aşteptările mele: străzi slab luminate, pline de ceaţă, populate de derbedei şi oameni abjecţi care purtau melon; clădiri pătate de funingine, care se conturau întrun mod mulţumitor de sumbru deasupra capului; şiruri tăcute de case cenuşii. Oliver Twist amestecat cu Jack Spintecătorul, şi poate cu un strop de Sara Crewe10.
Poate că unele părţi din Londra sunt într-adevăr aşa, dar oraşul pe care l-am văzut eu în 1903 era aproape întocmai opusul: zgomotos, luminos şi înţesat de lume. Imediat ce am coborât din vagonul unui tren al Căilor Ferate din Londra şi Nord-Vest în gara Euston, am fost aproape călcaţi în picioare de un grup de şcolari în uniforme bleumarin; un bărbat cu turban de culoarea smaraldului se înclină
10 Personajul principal din romanul pentru copii Mica Prinţesă, scris de Frances Hodgson Burnett şi publicat în 1905, despre peripeţiile din Londra ale unei fetiţe care rămâne orfană.
24
politicos când trecu pe lângă noi; membrii unei familii oacheşe se certau pe limba lor; un afiş roşu cu auriu de pe peretele gării făcea reclamă la Autentica grădină zoologică umană a doctorului Goodfellow, în care puteţi vedea pigmei, războinici zuluşi, şefi de trib indieni şi tinere sclave din Orient!
— Deja suntem într-o nenorocită de grădină zoo umană, mormăi Locke şi-l expedie pe Stirling să găsească o birjă care să ne ducă direct la sediul central al Companiei Regale de Cauciuc.
Hamalii înghesuiră bagajele domnului Locke în spatele birjei, iar Stirling şi cu mine le-am târât apoi în sus pe treptele de marmură albă
ale birourilor companiei.
Domnul Locke şi Stirling dispărură pe holurile slab luminate împreună cu mai mulţi bărbaţi cu aspect important, în costume negre, iar eu am primit instrucţiuni să şed pe un scaun cu spătar îngust din hol şi să nu deranjez pe nimeni, să nu scot vreun sunet şi să nu ating nimic. Am contemplat fresca de pe peretele opus, care înfăţişa un african îngenuncheat care îi întindea Britanniei un coş cu lăstari de arbore de cauciuc. Africanul avea o expresie de sclav fascinat de strălucirea ei.
M-am întrebat dacă africanii erau consideraţi de culoare la Londra, iar apoi m-am întrebat dacă eu eram considerată astfel şi am simţit o uşoară senzaţie de dor. Dorul de a face parte dintr-un grup mai mare, pentru ca oamenii să nu se mai holbeze la mine, iar eu să-mi ştiu locul cu exactitate. Se dovedise că a fi „un specimen întru totul unic” te face să te simţi tare singur.
Una dintre secretare mă urmărea din priviri cu un zel abia ascuns printre pleoapele strânse. Cunoşti tipul: una dintre doamnele acelea albe îndesate, cu buze subţiri, care par să-şi trăiască toată viaţă tânjind după şansa de a-i da cuiva peste degete cu o riglă. Am refuzat să-i ofer ocazia. Am sărit de pe scaun, prefăcându-mă că-l aud pe domnul Locke că mă strigă, şi am tulit-o pe coridor după el.
Uşa era întredeschisă. În afară se prelingea o lumină uleioasă de lampă, iar vocile bărbaţilor stârneau ecouri uşoare, lacome pe lambriurile de stejar. M-am apropiat cu băgare de seamă, cât să pot vedea înăuntru: opt-nouă bărbaţi cu mustăţi înconjurau o masă lungă, pe care erau stivuite toate bagajele lui Locke. Lăzile negre erau deschise, iar ziarele mototolite şi paiele dinăuntru fuseseră
împrăştiate peste tot. Locke însuşi stătea în picioare în capul mesei,
25
ţinând în mână ceva ce nu puteam vedea.
— Într-adevăr o descoperire foarte valoroasă, domnilor, adusă
tocmai din Siam, conţinând ceea ce mi s-a spus că sunt un fel de solzi pisaţi… foarte potentă…
Bărbaţii îl ascultau cu o aviditate necuviincioasă pe chip, aplecaţi spre el, ca şi cum ar fi exercitat asupra lor o atracţie magnetică. Aveau toţi un aer ciudat – ceva nelalocul lui, ca şi când nu erau câtuşi de puţin bărbaţi, ci alte creaturi îndesate în costume cu nasturi negri.
Mi-am dat seama că-l recunosc pe unul dintre ei. Îl văzusem la petrecerea Societăţii din luna iulie a anului trecut, furişându-se pe la marginile salonului în timp ce arunca priviri ca nişte săgeţi din ochii gălbui. Era un tip agitat, cu o mutră de dihor şi cu părul mai roşu decât orice nuanţă pe care ar fi putut-o crea poţiunea pentru păr a doamnei Valentine. Stătea aplecat spre Locke ca toţi ceilalţi, dar apoi nările îi fremătară, de parcă ar fi fost un câine care tocmai adulmecase ceva neplăcut.
Ştiu că oamenii nu pot mirosi fetiţele neascultătoare care-i spionează, chiar ştiu asta. Şi oare chiar aş fi dat de vreun necaz serios doar pentru că-i priveam? Dar întâlnirea aceasta avea ceva ascuns, ceva ilicit, iar bărbatul îşi ridică nasul ca şi cum încerca să prindă un miros ciudat şi să-i dea de urmă…
Am zbughit-o de lângă uşă şi m-am strecurat înapoi până la scaunul meu din hol. În următoarea oră, mi-am aţintit privirea asupra podelei din dale, cu gleznele încrucişate frumos, şi am ignorat oftaturile şi pufnetele secretarei.
Copiii de nouă ani nu ştiu multe, dar nu sunt proşti; ghicisem deja că
nu toate artefactele şi comorile tatei sfârşeau prin a fi expuse în reşedinţa Locke. Se părea că unele dintre ele erau expediate peste Atlantic şi vândute la licitaţie în săli de consiliu aglomerate. Mi-am închipuit o biată tăbliţă de argilă sau un biet manuscris, furate din căminul lor de drept şi trimise să facă înconjurul lumii, uitate şi singure, numai pentru a sfârşi etichetate şi expuse pentru nişte oameni care nici măcar nu ştiau să le citească. Apoi mi-am reamintit că, oricum, asta era mai mult sau mai puţin ceea ce se întâmpla cu ele şi în reşedinţa Locke, şi oare nu spunea domnul Locke mereu că era un act de „laşitate criminală” să nu valorifici oportunităţile?
Am decis că a fi o fată cuminte însemna probabil şi a-mi ţine gura în legătură cu anumite lucruri.
26
Nu le-am spus absolut nimic domnului Locke şi lui Stirling când au reapărut sau în timpul călătoriei cu birja spre hotel sau atunci când Locke a anunţat brusc că avea chef să facă nişte cumpărături şi i-a spus birjarului să mâne spre Knightsbridge11.
Am intrat într-un magazin universal cam de mărimea unei naţiuni independente, numai marmură şi sticlă. Vânzătoare cu dinţii sclipitor de albi erau postate ca nişte soldaţi zâmbitori după fiecare tejghea.
Una dintre ele veni spre noi păşind repede pe podeaua care strălucea şi ciripi:
— Bine aţi venit, domnule! Cu ce vă pot ajuta? Şi ce fetiţă adorabilă!
Zâmbetul ei era orbitor, dar din priviri îmi cerceta pielea, părul, ochii. Dacă aş fi fost o haină, m-ar fi întors pe dos şi ar fi căutat eticheta producătorului.
