azvârle în bucătărie cu menajerele. Eram ceea ce domnul Locke numea
„o chestie undeva la mijloc”.
Am răsturnat o vază înaltă cu flori, am exclamat un „vai de mine”
nesincer şi m-am îndepărtat pe furiş, în timp ce administratorul înjura şi ştergea apa cu pulpana hainei. Am evadat pe uşă (vezi cum cuvântul acesta se strecoară până şi în cele mai mundane povestiri? Uneori mi
7
se pare că pândesc uşi din pliurile fiecărei propoziţii, cu punctele drept clanţe sferice şi verbele drept balamale).
Străzile nu erau decât nişte dungi coapte de soare, care se încrucişau înainte de a se sfârşi în fluviul noroios, totuşi oamenii din Ninley, Kentucky, păreau dispuşi să se plimbe pe ele ca şi când ar fi fost nişte străzi urbane în toată puterea cuvântului. Se holbau la mine şi murmurau în timp ce treceam pe lângă ei.
Un docher fără treabă mă arătă cu degetul şi clătină din cap către tovarăşul lui.
— Asta-i o fetiţă Chickasaw5, pun rămăşag cu tine.
Celălalt scutură din cap, citând din vasta sa experienţă cu fetele indiene, şi speculă:
— Poate o indiancă din vest. Sau o corcitură.
Mi-am văzut de drum. Oamenii îşi dădeau mereu cu părerea aşa, punându-mă într-o categorie sau alta, dar domnul Locke mă asigura că
toţi se înşelau în egală măsură.
— Un specimen întru totul unic, mă numea el.
O dată, după un comentariu din partea uneia dintre menajere, îl întrebasem dacă sunt de culoare, iar el pufnise.
— Poate de o culoare ciudată, dar nu de culoare.
Nu ştiam ce anume făcea ca o persoană să fie sau nu de culoare, dar felul în care o spusese mă făcuse să mă bucur că nu sunt.
Speculaţiile se înteţeau când tata era cu mine. Tenul lui este mai întunecat decât al meu, de un negru-roşcat lucios, iar ochii îi sunt atât de negri, încât până şi albul lor are vinişoare maronii. Dacă mai iei în considerare şi tatuajele – spirale de cerneală care se răsucesc în sus pe ambele încheieturi ale mâinilor – şi costumul ponosit, ochelarii şi accentul neclar, ei bine, îţi dai seama că oamenii se uitau lung după noi.
Cu toate astea, tot îmi doream să fie cu mine.
Eram atât de preocupată în timp ce mergeam fără să privesc în urmă la toate acele feţe albe, încât m-am izbit de cineva.
— Scuzaţi-mă, doamnă, n-am…
O femeie în vârstă, gârbovită şi zbârcită ca o nucă palidă, mă privi urât. Era o privire de bunică cu experienţă, oferită în mod special copiilor care se mişcau prea repede şi se loveau de ea.
5 Populaţie indigenă amerindiană din statele de sud-est ale SUA: Mississippi, Alabama,şi Tennessee.
8
— Scuzaţi-mă, am zis din nou.
Nu răspunse, dar ceva se schimbă în ochii ei, ca o prăpastie care se căsca. Rămase cu gura căscată, iar ochii apoşi se deschiseră spre mine ca nişte jaluzele trase.
— Cine – cine naiba eşti? şuieră ea spre mine.
Oamenilor nu le plac lucrurile „undeva la mijloc”, presupun.
Ar fi trebuit să alerg înapoi la hotelul care mirosea a peşte şi să mă
ghemuiesc în umbra sigură a bogatului domn Locke, unde niciunul dintre oamenii ăştia afurisiţi nu putea ajunge la mine; ar fi fost cel mai cuviincios lucru pe care-l puteam face. Dar, aşa cum se plângea atât de des domnul Locke, uneori eram destul de necuviincioasă, încăpăţânată
şi temerară (un cuvânt despre care presupuneam că nu este de laudă, din cauza celorlalte care-l însoţeau).
Aşa că am fugit.
Am alergat până când picioarele mele subţiri ca nişte beţe au început să tremure şi pieptul mi se înălţa şi cobora repede sub cusăturile de calitate ale rochiei. Am alergat până când strada s-a transformat într-o uliţă şerpuită şi clădirile din urma mea au fost înghiţite de glicină şi caprifoi. Alergam şi încercam să nu mă gândesc la ochii bătrânei aţintiţi asupra chipului meu sau la necazurile pe care le voi avea pentru că dispărusem aşa.
Picioarele mi s-au oprit singure doar atunci când au simţit că
pământul de sub tălpi se preschimbase în iarbă. M-am trezit pe un câmp singuratic, năpădit de buruieni, sub un cer atât de albastru că-mi amintea de plăcile de ceramică pe care tata le adusese din Persia: un albastru maiestuos, ce părea să înghită lumea întreagă, în care te puteai pierde ca într-un abis. Ierburi înalte şi ruginii se învolburau sub acoperământul său, iar câţiva cedri risipiţi ici-colo se înălţau în spirală
către el.
Ceva din scena aceasta – mirosul puternic de cedru uscat de soare, iarba care se unduia pe fundalul cerului ca nişte dungi portocalii pe o tigroaică albastră – mă făcu să-mi doresc să mă cuibăresc printre tulpinile uscate, ca un pui de căprioară care-şi aşteaptă mama. Am continuat să înaintez cu greu, la voia întâmplării, lăsându-mi mâinile să
treacă prin vârfurile înspicate ale cerealelor sălbatice.
Aproape că nici n-am observat Uşa. Toate Uşile sunt aşa, pe jumătate umbrite şi piezişe, până când cineva le priveşte în felul potrivit.
9
