— Întâi vom merge în Africa de Est, desigur. Vom avea nevoie ca Jane să ne arate locul exact, dar îmi închipui că-şi va face ea apariţia –
ai văzut-o cumva? Continuă înainte ca Samuel să poată răspunde. Îmi va fi tare dor de ea după ce va pleca acasă, dar s-ar putea să pot face ceva în privinţa asta… La urma urmelor, există atâtea uşi în reşedinţa Locke – cine poate şti unde dau?
Strânge din ochi, ca o femeie care îşi redecorează salonul.
— Una în Africa, una în Kentucky, poate chiar una într-o anumită
cabană de la capătul de nord al lacului, dacă doreşti. Mă vor costa, dar ar merita preţul plătit. Şi cred că-mi cresc puterile.
— Ah, spune Samuel.
Acel zâmbet luminos ca o zi de vară reapare pe chipul femeii, strălucind spre el ca un mic soare.
— Citeşte repejor, Samuel. Avem treabă.
Se întinde pe vârfuri, fără teamă, şi-i atinge obrazul. Degetele ei sunt calde ca jăraticul pe pielea lui rece, iar acum stă foarte aproape de el şi are ochii aprinşi, iar gaura din inima lui urlă, murmură, doare…
Şi el îi vede faţa, doar pentru o clipă, uitându-se în jos la el de la etajul al doilea al reşedinţei Locke. January. Cuvântul este o uşă care se deschide scârţâind în pieptul lui, turnând lumină în absenţa aceea îngrozitoare.
Ea îl sărută – o căldură moale, atât de fulgurantă, încât el nu este sigur dacă nu cumva şi-a imaginat sărutul – şi se întoarce să plece.
Samuel se trezeşte că nu poate scoate nici măcar un cuvânt.
Se uită cum femeia şi câinele o iau înapoi pe alee. Ea se opreşte şi desenează cu degetul prin aer, ca şi cum ar scrie ceva pe cer. Ceaţa se învolburează şi se încolăceşte în jurul ei ca o pisică mare aproape
330
incoloră, care se transformă într-un fel de arcadă sau o uşă.
Ea păşeşte prin uşă şi dispare.
331
Mulţumiri
Cărţile, ca şi copiii, au nevoie de sate întregi21. Printr-o combinaţie de noroc, privilegiu şi vrăjitorie, se întâmplă să am parte de cel mai grozav sat din istoria lumii. Mă tem că acest lucru este demonstrat matematic.
Îi sunt recunoscătoare agentei mele literare, Kate McKean, care a răspuns la fiecare e-mail cu răbdare şi graţie, chiar şi la cele cu marcatori şi coduri de culoare şi statistici istorice neesenţiale. Niviei Evans, un redactor care cunoaşte diferenţa între uşi şi Uşi, şi a cărei ocupaţie principală este să construiască mai multe, prin care să poată
păşi cititorii. Şi lui Emily Byron, Ellen Wright, Andy Ball, Amy Schneider şi membrilor întregii echipe a editurii Orbit/Redhook, care ştiu cum să facă aceste Uşi să strălucească pe rafturi.
Lui Jonah Sutton-Morse, Ziv Wities şi Laurei Blackwell, primele persoane care au citit cartea fără a avea obligaţii contractuale de a fi îngăduitori, nici prin legături de sânge, nici prin căsătorie, dar care au fost totuşi buni cu ea.
Catedrelor de istorie de la Colegiul Berea şi Universitatea din Vermont, care nu trebuie trase la răspundere pentru felul fantezist în care am folosit faptele istorice, dar cărora le revine meritul notelor de final.
Mamei mele, pentru că ne-a dăruit zece mii de lumi dintre care să
alegem – Pământul de Mijloc şi Narnia, Tortall şi Hyrule, Barrayar şi Jeep şi Pern – şi fraţilor mei, pentru că s-au aventurat prin ele împreună cu mine. Tatălui meu, pentru că a crezut că ne putem construi propria lume şi pentru că mi-a fost alături în fâneaţa năpădită
de buruieni din vestul statului Kentucky.
Lui Finn, care s-a născut exact când eram la mijlocul cărţii, şi lui Felix, care s-a născut când ajungeam la sfârşitul ei. Niciunul dintre ei nu m-a ajutat câtuşi de puţin, în afara faptului de a tropăi prin inima mea, dărâmând ziduri şi lăsând să intre lumina.
21 Aluzie la zicala „E nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil”.
332
Şi lui Nick, în primul şi ultimul rând, pentru totdeauna. Pentru că nu poţi scrie tot ce porţi în inimă până când nu ţi-ai găsit-o.
333
1. Alţi învăţaţi înaintea noastră au cules şi documentat cu destul succes asemenea poveşti, dar n-au reuşit să le şi creadă, aşa că n-au izbutit să găsească singurul artefact care uneşte toate miturile: uşile.
A se vedea James Frazer, Creanga de aur: un studiu de magie şi religie, ediţia a doua (Ed. Macmillan and Co. Limited, Londra, 1900).
2. După cum au notat şi alţi învăţaţi (a se vedea Klaus Bergnon, Eseu despre destin şi dreptul sângelui în lucrări medievale, lucrare prezentată Societăţii Americane de Anticariat, 1872), importanţa sângelui şi a obârşiei este o premisă majoră, adesea repetată în numeroase basme, mituri şi fabule.
3. Această ipoteză, descrisă în prefaţă drept concluzia iii, se bazează
pe decenii de cercetări de teren, dar este, totodată, sprijinită indirect de numeroase lucrări de ştiinţe umaniste din Occident.
Gândiţi-vă, de pildă, la Ystoria Mongalorum, o lucrare respectabilă
de explorare europeană timpurie, care descrie în detaliu călătoria lui John de Plano Carpini la curtea mongolă, în anii 1240. În ea, Carpini afirma că o schimbare importantă, care nu putea fi explicată prin mijloace rezonabile, se produsese în rândurile tătarilor cu câteva decenii mai înainte. El semnala un mit mongol popular, care spune că
Marele Han dispăruse pentru o vreme pe când era copil, trecând printr-o uşă blestemată dintr-o peşteră şi întorcându-se abia peste şapte ani. Carpini era de părere că poate acesta petrecuse timpul respectiv într-o „lume care nu era a lui” şi se întorsese cu înţelepciunea extraordinară necesară pentru a cuceri continentul asiatic.
