Sprâncenele i se încreţiră în acea expresie nesigură a cuiva care nu-şi aminteşte cum te cheamă şi nu vrea să te ofenseze – gura i se deschise să spună ceva de genul „Poftim?” sau „Ne-am mai întâlnit?” şi am ştiut că asta mă va durea întocmai ca şi cum aş fi fost împuşcată din nou, o durere care sapă şi care se înrăutăţeşte cu timpul –, dar apoi făcu ochii mari.
Poate fiindcă vorbisem în engleză sau poate fiindcă văzuse hainele mele familiare, şi totuşi străine, însă începu să mă privească, să mă
privească cu atenţie, cu o foame lacomă, disperată pe chip. I-am văzut ochii executând acelaşi dans frenetic ca şi ai mei cu câteva clipe înainte
– de la snopul meu sălbatic de păr împletit, la braţul pătat de sânge ruginiu, la ochii mei, la nas, la bărbie…
Şi apoi mă recunoscu.
Am văzut cum pe chip i se instala recunoaşterea, minunată şi teribilă. În amintirea mea, ea are două feţe complet diferite deodată, asemenea zeului după care mi-a dat numele. Pe una dintre feţe i se citeşte bucuria debordantă, care aruncă spre mine lumina vie a soarelui însuşi. Pe cealaltă faţă se vede cea mai profundă jale, suferinţa intensă, până la os, a cuiva care a căutat ceva prea mult timp şi l-a găsit prea târziu.
Întinse o mână spre mine şi i-am văzut buzele mişcându-se: Ja-nuary.
Totul începu să se clatine în jurul meu, precum ultimele cadre tremurătoare ale unei role de film, şi mi-am amintit cât de dureros, cât de cumplit de obosită eram, cât de mult sufeream, cât mersesem ca să
ajung tocmai în locul acesta. Am avut timp să gândesc „Bună, Mamă”, apoi m-am prăbuşit înainte într-un întuneric fără durere.
Nu pot fi sigură, dar mi s-a părut că simt cum cineva mă prinde în timp ce cădeam. Am avut impresia unor braţe puternice, bătute de vânturi, care mă cuprindeau de parcă n-ar mai fi vrut să-mi dea drumul niciodată, am simţit bubuitul inimii altcuiva pe obraz – am simţit cum lucrul acela discordant şi frânt din miezul fiinţei mele se reface din bucăţi şi cum începe, poate, să se vindece.
Iar acum stau la biroul acesta din lemn galben, cu un stilou în mână
315
şi un teanc de foi din hârtie de bumbac care mă aşteaptă, atât de curate şi perfecte, încât fiecare cuvânt este un păcat, o urmă de pas pe zăpada proaspăt căzută. O busolă veche, nemarcată, stă pe pervazul ferestrei, continuând să arate cu încăpăţânare spre largul mării. Stele de tinichea se leagănă atârnate deasupra mea, sclipind şi răsucindu-se în lumina de chihlimbar a soarelui ce intră pieziş prin fereastră. Privesc micile dâre de lumină care dansează peste cicatricile perlate de pe braţul meu, peste bandajele curate de la umăr şi peste pernuţele aranjate cu grijă în jurul şoldului meu. Încă mă doare, ca o căldură care sapă până
la şira spinării şi nu slăbeşte niciodată; medicul – parcă se numeşte Vert Bonemender (Vindecă-oase) – a spus că o voi simţi mereu.
Cumva, mi se pare corect. Cred că, dacă deschizi prin scris o Uşă
între lumi şi-l încredinţezi pe tutorele şi temnicerul tău întunecimii eterne a Pragului, poate n-ar trebui să te mai simţi întocmai ca înainte.
Şi oricum, Bad şi cu mine o să ne potrivim. Chiar acum mă uit la el cum se freacă cu spinarea de coama pietroasă a dealului, în acel fel extaziat al câinilor, care te face să te gândeşti că poate n-ar strica să
încerci şi tu. Are din nou blana lucioasă ca bronzul, fără cusăturile în zigzag şi umflăturile care se vedeau peste tot, dar una dintre labe tot nu pare să se îndrepte complet.
Dincolo de el, văd marea. Sură ca o turturea, cu creste de aur în lumina soarelui. Cu ani în urmă Adelaide a adăugat camera asta la casa de piatră de pe coasta dealului; nu cred că ferestrele dau spre mare dintr-o întâmplare, ci le-a vrut aşa ca să poată sta mereu cu ochii aţintiţi asupra orizontului, privind, căutând, sperând.
Este a şaisprezecea zi de când mă aflu aici. Tata n-a venit.
Am convins-o pe Ade (mi-e mai uşor să-i zic Ade decât Mamă; ea nu mă corectează, dar uneori o văd cum tresare, ca şi cum propriul nume ar fi o piatră cu care arunc în ea) să nu-şi încarce barca cu provizii şi să
nu plece pe mare în căutarea lui, fără hartă şi fără cârmă, dar a fost cât pe ce s-o facă. I-am amintit că niciuna dintre noi nu ştie unde anume în Cea Scrisă se deschide Uşa lui, că între timp i-ar fi putut ieşi în cale tot felul de primejdii, că s-ar simţi de-a dreptul aiurea dacă ar părăsi Cetatea Nin chiar în timp ce Tata naviga spre ea. Aşa că a rămas aici, dar tot trupul i-a devenit un alt ac de busolă îndreptat spre largul mării.
— Nu-i atât de diferit, de fapt, îmi spuse în a treia zi.
Ne aflam în dormitorul ei de piatră întunecos, în acele ore domoale
316
şi tainice dinaintea zorilor. Eu eram sprijinită pe perne, cu o febră prea mare şi prea chinuită de durere ca să pot dormi, iar ea şedea pe podea, cu spatele rezemat de pat şi cu capul lui Bad în poală. Din câte îmi dădeam seama, nu se mişcase de acolo de trei zile; de fiecare dată când deschideam ochii, îi vedeam linia pătrăţoasă a umerilor şi coama de păr vârstată cu alb.
— Înainte, îl căutam mereu, plecam după el. Acum îl aştept.
Vocea îi era obosită.
— Deci tu… tu chiar ai încercat. Mi-am umezit buzele crăpate. Să ne găseşti.
Am făcut un efort să nu las amărăciunea şi suferinţa să mi se strecoare în voce, acel „Unde ai fost în toţi anii ăştia” şi acel „Aveam nevoie de tine amândoi” – da, ştiu că nu-i corect să dau vina pe mama pentru că a fost prinsă într-o altă lume întreaga mea viaţă, dar inima nu-i o tablă de şah şi nu joacă după reguli –, însă tot le-a auzit.
Linia fermă a umerilor îi tresări, apoi se aplecă în faţă. Îşi apăsă
podul palmelor pe ochi.
— Copilă, am încercat să vă găsesc în fiecare nenorocită de zi, timp de şaptesprezece ani.
N-am spus nimic. De fapt, n-am putut.
După un moment, ea continuă.
— Când uşa s-a închis – când ticălosul ăla nenorocit a închis-o, după
spusele tale – am rămas eşuată pe colţul ăla amărât de stâncă zile… zile întregi. Nu ştiu cât a durat, să-ţi spun drept. Fără mâncare, doar cu un pic de apă pe care am găsit-o plutind printre sfărâmăturile naufragiului. Sânii m-au durut, apoi mi-a curs lapte din ei, apoi au secat, iar eu nu puteam ajunge la tine, nu-mi puteam găsi copilaşul…
Am auzit-o cum înghite un nod. După o vreme, soarele mi-a venit de hac şi am început să cred că aş putea săpa prin piatră ca să-mi croiesc drum în partea cealaltă, până la tine, dacă încercam suficient de mult.
Cred că aşa m-au găsit: nebună de legat, zgrepţănând stânca tare şi plângând.
Îşi duse mâinile la piept, ascunzându-şi unghiile lipsă. Lucrul recent vindecat din pieptul meu zvâcni dureros.
