Până când am simţit că o mână mă apucă de gleznă.
Nu credeam că mă va urma. Vreau să înţelegi asta – n-am vrut să se întâmple aşa ceva, absolut deloc. Am crezut că va rămâne în urmă în
309
lumea lui mică şi sigură şi că-mi va zdrobi Uşa, transformând-o înapoi cenuşă şi lemn carbonizat. Am crezut că va ofta cu regret, va tăia cu o linie intrarea despre mine din registrul lui contabil mental (Fată
metisă, suspectată de puteri magice, valoare necunoscută) şi apoi se va întoarce la cele două pasiuni ale sale, care mergeau mână în mână –
strângerea de averi şi închiderea de Uşi. Dar n-o făcuse.
Poate că mă iubea, la urma urmelor.
Cred că am întrezărit chiar o umbră de iubire când m-am întors să-i văd faţa – sau măcar o dorinţă de a poseda, condiţionată şi lacomă –, însă a fost iute absorbită de furia lui nestăpânită. Nimic nu se compară
cu furia cuiva foarte puternic când îşi vede planurile dejucate de cineva care se presupunea că e slab.
Degetele i se îngropară în carnea mea. Cu cealaltă mână ţinea în continuare revolverul strălucitor şi i-am văzut degetul mare mişcându-se. În Prag nu existau sunete, dar mi-am imaginat că aud iarăşi acel clic-clic prevestitor de rele. „Nu nu nu” – simţeam că încetinesc, zbătându-mă în întunecime, cu frica estompându-mi obiectivul…
Însă uitasem de Bad. Primul meu prieten, cel mai drag companion, câinele meu teribil care întotdeauna considerase lista „Persoane pe care te rog să nu le muşti niciodată” un document negociabil. Se arcui pe spate, cu ochii săi galbeni sclipind de bucuria sălbatică a unui animal care face ceea ce-i place mai mult, şi îşi înfipse colţii în încheietura mâinii lui Locke.
Gura acestuia se deschise într-un ţipăt mut. Îmi dădu drumul, apoi începu să plutească, să se prăbuşească singur în imensitatea goală a Pragului, cu ochii albi şi mari ca nişte farfurii de porţelan.
În pofida tuturor Uşilor pe care le închisese, mă întrebam cât timp se scursese de când trecuse prin una, de când văzuse ultima dată
Pragul. Părea să fi uitat de furie, de direcţia în care se îndrepta, de arma din mână – pe chipul lui nu mai era acum decât o groază
cumplită.
Încă ar fi putut să mă urmeze.
Dar îi era prea frică. Se temea de schimbare şi de incertitudine, de Pragul însuşi. De lucrurile care nu se aflau în puterea lui şi de lucrurile neclare, aflate undeva la mijloc.
M-am uitat cum întunecimea lua muşcături mici, delicate, din marginile lui. Mâna sa dreaptă şi revolverul dispărură. Întregul său braţ. Ochii săi – acei ochi puternici, pali, care-i aduseseră o asemenea
310
avere şi situaţie socială, care subjugaseră inamici şi convinseseră aliaţi şi chiar remodelaseră, temporar, fete încăpăţânate – nu puteau face nimic împotriva întunecimii.
M-am întors cu spatele. Nu mi-a fost uşor: o parte din mine tot mai voia să-i întindă mâna, să-l salveze; o altă parte din mine voia să-l privească cum dispare, bucată cu bucată, plătind pentru fiecare trădare şi fiecare minciună. Dar simţeam că lumea mea de origine încă
mă aşteaptă, sigură şi constantă ca Steaua Polară, şi nu puteam merge spre ea, dacă continuam să privesc în urmă.
Piciorul meu desculţ dădu de piatră solidă şi caldă.
N-am recunoscut decât lumina soarelui şi mirosul mării.
Când am deschis ochii, soarele apunea. Îl vedeam scufundându-se ca un cărbune roşu şi turtit în vestul oceanului. Totul avea contururi diafane, fiind luminat de o strălucire roz-aurie care-mi aminti pentru o clipă somnoroasă de cuvertura pe care mi-o dăduse tata când eram mică. „O, Tată, mi-e dor de tine.”
Probabil că am oftat, pentru că lângă mine s-a produs ceva ca o mică
explozie – Bad ţâşni în picioare ca din puşcă. Ateriză prost pe laba cu probleme, scheună şi se mulţumi să dea din coadă frenetic, mişcându-se din tot corpul, şi să-şi îngroape faţa la gâtul meu.
L-am cuprins cu braţele sau am încercat, fiindcă numai braţul drept mi-a dat ascultare cu entuziasm real. Cel stâng doar săltă un pic, ca un peşte, şi zăcu nemişcat. În acel moment, în timp ce mă uitam lung şi uşor nedumerită la braţul neascultător, durerea care aşteptase politicos îşi drese glasul, făcu un pas în faţă şi se prezentă.
„La naiba”, mi-am zis foarte elocvent. Apoi, după alte câteva bătăi de inimă, în timpul cărora mi-am simţit fiecare fibră de muşchi ruptă din umăr şi fiecare os zdruncinat din şoldul stâng, mi-am revizuit opinia:
„Rahat!”
De fapt, asta a ajutat un pic; domnul Locke îmi interzisese să
vorbesc urât când aveam treisprezece ani şi mă prinsese spunându-i noului băiat care ajuta la bucătărie să-şi ţină dracului mâinile acasă. M-am întrebat cât îmi va lua până când voi termina de descoperit regulile astea mărunte şi meschine ce-mi guvernaseră viaţa, şi dacă le voi descoperi doar încălcându-le. Gândul acela m-a înveselit.
Iar apoi m-am întrebat cât timp va trebui să treacă pentru a nu-l mai
311
vedea pe domnul Locke devorat de întunecimea materializată şi am suspinat un pic.
M-am forţat să mă ridic în picioare – încet şi dureros şi cu multe alte înjurături – şi am vârât Cele zece mii de Uşi sub braţ. Cetatea se aşternea sub mine. Oare cum v-am descris-o înainte? O lume alcătuită
din apă sărată şi din piatră. Clădiri care se înălţau în spirale văruite în alb, nepătate de fum de cărbuni şi de praf. O pădure de catarge şi de pânze de-a lungul coastei. Totul era în continuare acolo şi aproape neschimbat. (Acum mă întreb ce a însemnat închiderea Uşilor pentru celelalte lumi, nu doar pentru cea în care trăisem eu.)
— Mergem? am murmurat către Bad.
O luă înainte, coborând panta abruptă a dealului, îndepărtându-se de arcada de piatră şi de perdeaua zdrenţăroasă prin care intraserăm, de petele de sânge încinse de soare ce crăpau şi se scorojeau pe jos, şi îndreptându-se spre Cetatea Nin.
