Societatea nu ar îngădui ca o asemenea creatură să trăiască.
— Domnul Ilvane a menţionat deja asta. La fel şi domnul Havemeyer.
Locke pufni, exasperat.
— Da, îmi pare teribil de rău pentru Theodore şi Bartholomew.
Amândoi erau adepţii extremelor şi ai soluţiilor violente. Te asigur, nimeni nu-i va duce prea mult lipsa lui Theodore. Recunosc că au existat unele îngrijorări legate de domnişoara Cum-o-cheamă şi de micul tău băiat de băcănie, dar m-am ocupat deja de ei.
„M-am ocupat de ei” –, dar ar fi trebuit să fie în siguranţă, ascunşi în Arcadia – un sunet slab, jeluitor îmi răsună în urechi, ca şi cum auzeam pe cineva plângând de la o mare depărtare. Am făcut câţiva paşi în faţă, aproape împiedicându-mă de ceva îngropat în mormanul de cenuşă.
— Jane – S-Samuel…
Abia le puteam rosti numele.
— Amândoi sunt absolut teferi!
Am simţit cum mă apucă slăbiciunea de uşurare şi m-am trezit că
îngenunchez în cenuşă, cu Bad sprijinindu-mă dintr-o parte.
— I-am descoperit furişându-se în josul coastei statului Maine, după
tine. Abia am apucat s-o zărim pe domnişoara Cum-o-cheamă – tare mai e iute de picior, hoaţa ticăloasă –, dar o s-o găsim noi în cele din urmă, sunt sigur. În schimb, băiatul a fost chiar cooperant.
Se lăsă o tăcere care-mi ţiuia în urechi. Greierii murmurau şi ţârâiau.
— Ce i-ai făcut? abia am reuşit să şoptesc.
— Măi, să fie, oare te-ai îndrăgostit, după un deceniu în care ai fost Domnişorica Lăsaţi-mă în pace, nu vedeţi că citesc?
„Dacă l-ai omorât, am să scriu să-mi apară un cuţit în mână, jur c-o voi face…”
— Calmează-te, January. Metodele mele de interogare sunt mult mai puţin, hm, primitive decât ale lui Havemeyer. I-am pus doar câteva întrebări despre tine, mi-am dat seama că fuseseşi destul de nechibzuită încât să-i spui totul despre treburile Societăţii, aşa că i-am spus să uite întreaga tărăşenie. Ceea ce a fost atât de bun să şi facă. L-am trimis acasă la el, fără nicio grijă pe lume.
302
Zâmbetul domnului Locke – reconfortant, plin de siguranţă de sine –
îmi spuse că nu înţelegea ce făcuse.
Nu înţelegea grozăvia faptei lui, violarea comisă. Nu înţelegea că
intratul în mintea cuiva şi modelatul ei ca pe o bucată de lut vie este un soi de violenţă mult mai rea decât a lui Havemeyer.
Oare asta îmi făcuse mie toată viaţa? Mă forţase să devin altcineva?
O persoană docilă, modestă şi bună, care nu fugea prin fâneţe şi nu se juca pe malul lacului cu fiul băcanului sau care nu implora în fiecare săptămână să plece în aventuri cu tatăl său?
„Fii fată cuminte şi vezi-ţi de treaba ta.” Oho, cum mai încercasem.
Cum mă străduisem să încap între limitele înguste ale fetei care-mi spusese domnul Locke să fiu, cum îmi jelisem eşecurile.
Nu înţelegea cât de mult îl uram atunci, când am îngenuncheat în cenuşă şi în ierburile înalte, cu lacrimile transformându-mi-se într-o pastă noroioasă pe obraji.
— Aşa că vezi, am avut grijă de tot. Alătură-te Societăţii şi toate prostiile astea vor fi date uitării. Invitaţia rămâne valabilă, aşa cum am promis.
Abia îl mai auzeam printre răgetele furiei mele pătimaşe.
— Nu vezi că eşti menită să faci asta? Te-am crescut lângă mine, te-am lăsat să vezi lumea, te-am învăţat tot ce am putut. N-am considerat niciodată că ar fi ceva înţelept să… hm – Locke tuşi scurt, cu stinghereală – să am un copil al meu, dacă era şi el dăruit cu Dreptul din naştere? Dacă venea să-mi conteste domnia? Dar uită-te la tine!
Copilul meu adoptat s-a dovedit a fi aproape la fel de încăpăţânat, aproape la fel de puternic ca orice fiu care mi s-ar fi născut mie.
Privirea lui aţintită asupra mea scăpăra de mândrie, ca a unui proprietar care-şi admira cel mai bun cal. Nu ştiu exact de ce eşti capabilă, recunosc, dar hai să aflăm împreună! Alătură-te nouă. Ajută-ne să protejăm lumea asta.
Ştiam că, atunci când domnul Locke protejează un lucru, îl pune sub cheie, îl ascunde, îl conservă ca pe acel membru amputat din vitrina de sticlă. Pe mine mă protejase întreaga mea viaţă şi asta aproape mă
omorâse, sau cel puţin aproape omorâse sufletul din mine.
N-aveam să-l las să continue să facă asta lumii întregi. Nici gând. Dar cum oare să-l împiedic, când el îmi putea remodela voinţa cu o simplă
privire? Mi-am îngropat mâinile în cenuşa plină de buruieni din jurul meu, cu un plânset amuţit rămas captiv în gâtlej.
303
În acel moment am făcut două descoperiri interesante: prima a fost o bucată de cărbune care aştepta sub stratul de suprafaţă alcătuit din cenuşă spălată de ploaie şi din noroi. A doua consta din rămăşiţele arse, în descompunere ale jurnalului meu de buzunar. Jurnalul pe care tata îl pusese în cufărul albastru cu zece ani în urmă, doar pentru mine.
Coperta, odinioară din cea mai moale piele de viţel, era acum rigidă
