şi crăpată, înnegrită de arsură pe margini. Doar primele trei litere ale numelui meu mai erau vizibile (vezi curba desfăşurată a acelui J, ca o frânghie atârnând la fereastra unei închisori?). Bucăţele din ea se fărâmiţară şi căzură ca nişte fulgi când l-am deschis; paginile dinăuntru erau muşcate de flăcări şi murdare.
— Ce-i aia? Ce – lasă-l jos, January. Vorbesc serios.
Picioarele lui Locke se apropiau de mine, călcând apăsat. Am pus cărbunele pe pagină, trăgând o singură linie sinuoasă. „Doamne, sper să meargă.”
— Nu glumesc…
O mână transpirată îmi cuprinse bărbia şi-mi trase faţa în sus cu forţa. Am întâlnit ochii pali, care mă tăiau până la os.
— Încetează, January.
Era ca şi cum m-aş fi scufundat într-un râu, iarna. O greutate incalculabilă mă apăsa în jos, mă strivea, mă trăgea de haine şi de membre şi mă mâna într-o singură direcţie – şi oare n-ar fi mult mai uşor să las râul să mă poarte cu el, în loc să-mi încleştez fălcile şi să
refuz – m-aş putea întoarce acasă, aş putea să mă cuibăresc înapoi în fostul meu loc de fată cuminte, ca un câine de vânătoare loial la picioarele stăpânului său…
În timp ce mă uitam în ochii de culoarea osului ai domnului Locke, totul se reduse la întrebarea cât de bine reuşise el să mă convingă să
fiu o fată cuminte şi la locul ei. Oare voinţa lui o eclipsase complet pe a mea? Îmi îndepărtase sinele meu firesc şi nu lăsase în urmă decât o versiune ca o păpuşă de porţelan? Sau doar mă îndesase într-un costum şi mă forţase să joc un rol?
Dintr-odată, m-am gândit la Stirling – la golul său înfiorător, de parcă nu mai rămăsese nimic sub masca de valet bun. Asta era viitorul meu? Oare mai rămăsese ceva din fetiţa aceea încăpăţânată, temerară
care găsise o Uşă pe câmp, cu atâţia ani în urmă?
M-am gândit la evadarea mea disperată din Brattleboro; la înotul în miez de noapte până la farul abandonat şi la călătoria mea rătăcitoare,
304
primejdioasă spre sud. M-am gândit la toate dăţile în care nu o ascultasem pe Wilda sau mă strecurasem cu un foileton în biroul lui Locke, în loc să citesc Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman; la orele pe care le petrecusem visând la aventură, mister şi magie. M-am gândit la mine însămi aici, acum, îngenuncheată pe glia casei mamei, sfidându-l pe Havemeyer şi Societatea şi pe însuşi domnul Locke – şi am bănuit că mai rămăsese ceva.
Oare aş putea alege acum cine vreau să fiu?
Râul se umflă şi se revărsă asupra mea, trăgându-mă în jos, în jos, în jos… dar era ca şi cum devenisem ceva imposibil de greu, o statuie de plumb a unei fete cu câinele ei rezistând împreună, netulburaţi de râul zdrobitor.
Mi-am tras bărbia din mâna lui Locke, eliberându-mă de privirea sa.
Cărbunele se mişcă pe pagină. EA…
Locke se trase înapoi, clătinându-se, şi l-am auzit căutându-se cu degetele la cingătoare. L-am ignorat. EA SCRIE…
Apoi se auzi foşnetul uşor al metalului pe pielea curelei şi un clic-clic sincopat. Cunoşteam sunetul acela; îl auzisem în cabana familiei Zappia chiar înaintea bubuiturii care-l ucisese pe Havemeyer; îl auzisem pe câmpia din Arcadia, când trăsesem dezlănţuită după
Ilvane.
— January, nu prea ştiu ce faci, dar n-o pot permite.
Am remarcat, într-un mod detaşat, că nu mai auzisem niciodată
vocea domnului Locke tremurând, dar nu părea să-mi pese; obiectul din mâinile lui îmi distrăgea atenţia de la asta.
Un revolver. Nu vechiul şi îndrăgitul Enfield pe care-l furase Jane, ci o armă cu aspect mult mai lucitor şi mai nou. Mă uitam prosteşte în ţeava sa, ca într-un tunel întunecos.
— Doar lasă-l jos, draga mea.
Părea la fel de calm şi autoritar ca atunci când prezida o întâlnire a consiliului de administraţie, cu excepţia tremurului subtil din voce. Se temea de ceva – de mine? Sau de Uşi şi de ameninţarea omniprezentă a ceva mai puternic decât el, care pândea de partea cealaltă? Poate că
toţi bărbaţii puternici sunt nişte laşi în adâncul sufletului, pentru că în sinea lor ştiu că puterea este temporară.
El zâmbi, sau încercă să zâmbească; gura i se întinse într-o grimasă
ce-i dezvelea dinţii.
— Mă tem că uşile astea ale tale sunt sortite să rămână închise.
305
„Nu, nu sunt.” Lumile n-au fost niciodată sortite să fie închisori, încuiate, sufocante şi sigure. Lumile trebuiau să fie nişte case imense prin care să poată hoinări oricine, cu toate ferestrele deschise larg şi cu vântul şi cu ploaia de vară năpustindu-se prin ele, cu pasaje magice în dulapuri şi cu tainice cufere de comori în pod. Locke şi Societatea lui îşi petrecuseră un secol alergând nebuneşte printr-o astfel de casă, bătând ferestrele în cuie şi încuind uşile.
Eram sătulă de uşile încuiate.
EA SCRIE O UŞĂ DE…
Privind în urmă, presupun că nici măcar nu-mi fusese frică de-adevăratelea de domnul Locke. Inima mea copilăroasă refuza să
creadă că bărbatul care stătuse lângă mine într-o sută de trenuri şi vapoare cu aburi şi feriboturi, care mirosea a trabucuri şi a obiecte din piele şi a bani, care era întotdeauna acolo când propriii mei părinţi nu erau, ar putea vreodată să-mi facă rău cu adevărat.
S-ar putea chiar să fi avut dreptate, căci domnul Locke nu mă
împuşcă pe mine. În schimb, am văzut sclipirea neagră a ţevii mutându-se spre dreapta. Se opri, aţintită asupra lui Bad, în locul în care firele de blană se întâlneau într-un vârtej pe pieptul lui.
