— Ce? Crezi c-ar fi trebuit s-o las larg deschisă, ca vreun nenorocit din Ifrinn să se strecoare după mine? Să-mi distrugă lumea asta minunată şi maleabilă? Nu.
Avea un ton strident şi înţelept, ca un preot care se trudeşte să-şi mântuiască turma păcătoasă. Doar că mai exista ceva care gâfâia sub predica aceea, ceva ce mă duse cu gândul la câini încolţiţi şi la oameni care se îneacă, un fel de groază care scoate ghearele de disperare.
— Asta încerc să-ţi spun, January – tu le numeşti „uşi”, ca şi cum ar fi nişte lucruri necesare, cotidiene, dar sunt exact opusul. Ele lasă să
intre tot felul de chestii primejdioase.
„Ca tine. Ca mine?”
— Am găsit un oraş suficient de mare ca să-mi ofere un oarecare anonimat. Hainele şi mâncarea erau uşor de obţinut pentru un bărbat care avea Dreptul din naştere. La fel şi o casă destul de plăcută şi o tânără îndatoritoare, care să mă înveţe graiul. Urmă un zâmbet îngâmfat. Ea mi-a spus poveşti despre nişte şerpi mari, cu aripi, care trăiau în munţi, păzind în bârlogul lor comori de aur, pe care nu trebuie niciodată să-i priveşti în ochi, ca să nu-ţi fure sufletul. Scoase un chicotit afectuos. Mărturisesc, întotdeauna mi-au plăcut lucrurile frumoase – şi ce este reşedinţa Locke dacă nu bârlogul unui balaur care şi-a adunat o sumedenie de comori?
299
Locke începu să se plimbe în cercuri neregulate, pescuind un trabuc pe jumătate mestecat din buzunarul hainei şi gesticulând pe fundalul cerului albastru al amiezii. Îmi spuse despre primii săi ani, petrecuţi studiind limba, geografia, istoria, economia; despre călătoriile sale în străinătate şi despre cum descoperise şi alte anomalii, pe care le jefuise şi le distrusese imediat; despre concluzia sa că noua lume era în continuare chinuită de tot felul de agitaţii şi nemulţumiri („Întâi americanii, apoi afurisiţii de francezi, până şi haitienii! Unii după
alţii!”), dar se ameliora constant sub îndrumarea noilor imperii care impuneau ordinea.
Îl ascultam, cu soarele pulsându-mi pe piele ca o bătaie de inimă
fierbinte şi galbenă şi cu vorbele „stai liniştită” dându-mi târcoale prin minte ca nişte harpii. Mă simţeam din nou ca la doisprezece ani, când îmi ţinea prelegeri în biroul lui, în timp ce eu mă uitam fix la revolverul Enfield din caseta sa de sticlă.
Se alăturase Onorabilei Companii a Indiilor de Est în 1781. Desigur, avansase rapid în ierarhie – „Şi n-a fost vorba doar de Dreptul meu din naştere, nu te uita la mine aşa” –, făcuse o avere destul de mare, începuse afaceri pe cont propriu, se retrăsese şi reintrase în rândurile companiei de câteva ori ca să potolească suspiciunile despre vârsta sa, îşi construise case la Londra, Stockholm, Chicago, chiar şi o mică moşie înverzită în Vermont în anii 1790. Bineînţeles, alternase între casele sale, vânzându-le şi cumpărându-le din nou de vreo zece ori.
O vreme îndelungată, crezuse că va fi destul.
Dar apoi, în 1857, un grup de supuşi coloniali se răzvrătiseră, incendiaseră câteva forturi britanice şi obţinuseră victorii în întreaga regiune rurală timp de aproape un an, înainte de a fi încă o dată
subjugat cu brutalitate.
— Eram acolo, January. În Delhi. M-am dus pe la fiecare răzvrătit pe care l-am putut găsi – nu erau mulţi, căci căpitanul dăduse ordin să fie puşi în tunuri şi să se tragă cu ei în loc de ghiulele – şi toţi mi-au spus aceeaşi poveste: o bătrână bengaleză din Meerut se strecurase pe o arcadă ciudată şi revenise după douăsprezece zile. Ea stătuse de vorbă
cu o creatură cu puteri oraculare, care-i spusese că ea şi întreg poporul ei vor fi eliberaţi într-o bună zi de domnia străină. Aşa că ridicaseră
armele împotriva noastră.
Locke înălţă braţele în aer, amintindu-şi de indignarea resimţită
atunci.
300
— O fisură! O afurisită de uşă, pândind chiar sub nasul meu! Expiră
aerul cu putere şi îşi vârî degetele mari sub curea, ca şi cum încerca să-şi impună să fie calm. Mi-am dat seama atunci de caracterul imperios al misiunii mele, de importanţa închiderii fisurilor. Mi-am asumat sarcina de a-i recruta şi pe alţii la cauza mea.
Aşa se înfiinţase Societatea, o asociaţie secretă a celor puternici: un bătrân din Volgograd, care-şi ţinea inima într-o casetă cu interiorul îmbrăcat în catifea; o moştenitoare bogată din Suedia; un ins din Filipine care se transforma într-un mistreţ negru şi uriaş; o mână de prinţi şi vreo zece membri ai Congresului american; o creatură cu pielea albă din Rumania, care se hrănea cu căldură umană.
Locke se întoarse cu faţa la mine în timp ce se plimba de colo-colo, prinzându-mi privirea într-a sa.
— Ne-am făcut bine treaba. Vreme de jumătate de secol, am lucrat din umbră ca să menţinem lumea asta în siguranţă şi prosperă – am închis zeci de fisuri, poate sute – am contribuit la construirea unui viitor stabil, luminos. Dar, January – privirea îi deveni şi mai intensă –
nu-i de ajuns. Tot mai există murmure de nemulţumire, ameninţări la adresa stabilităţii, fluctuaţii periculoase. Avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem găsi, sincer, mai ales acum, că tatăl tău nu mai este.
Vocea îi scăzu până la o şoaptă ca un mormăit.
— Ajută-ne, copilă dragă. Alătură-te nouă.
De-acum trecuse bine de prânz, iar umbrele noastre începuseră să
se îndepărteze prudent de noi, fărâmiţându-se în aşchii întunecate în iarba înaltă. Fluviul şi greierii fremătau într-un fel de iureş sub tălpile mele, de parcă pământul murmura un cântec pentru sine.
Domnul Locke trase aer în piept, aşteptând.
Cuvintele mi se năpusteau în cerul gurii, cuvinte precum
„Mulţumesc” sau „Da, desigur, domnule” sau poate „Dă-mi un pic de timp”. Erau cuvinte mulţumite, măgulite, pline de gratitudinea unei fetiţe, pentru că el mă iubea şi avea încredere în mine şi mă voia alături de el.
M-am întrebat dacă erau cuvintele mele sau ale domnului Locke, servite mie prin privirea ochilor săi aproape albi. Gândul era ameţitor, revoltător – mă înfurie.
— Nu, mulţumesc, am şuierat printre dinţii încleştaţi.
301
Locke plescăi din limbă.
— Nu fi nesăbuită, fato. Crezi că ţi s-ar permite să umbli liber, cu obiceiul tău de a deschide lucruri care ar trebui lăsate închise?
