— Asta am susţinut şi eu. În cele din urmă, i-am convins pe toţi –
sunt foarte persuasiv când vreau să fiu. Urmă un mic râs, plin de umor negru. Am dat explicaţii despre notiţele şi hârtiile tatălui tău, precum şi despre motivaţia lui specială şi personală de a căuta alte fisuri. Am sugerat că aş putea să te cresc eu însumi, să veghez asupra ta cu atenţie ca să detectez orice talente utile, neobişnuite, şi să le orientez către scopurile noastre. Te-am salvat, January.
De câte ori nu-mi spusese asta, în copilărie? De câte ori nu-mi repovestise cum îl găsise pe bietul meu tată şi-l luase sub aripa sa, cum ne dăduse haine frumoase şi camere spaţioase, şi cum de îndrăznesc să-i vorbesc aşa? Şi de fiecare dată mă topeam de vinovăţie şi gratitudine, ca un animal de companie tras de lesă.
Dar acum eram liberă. Liberă să-l urăsc, liberă să fug de el, liberă să
scriu propria mea poveste. Am răsucit stiloul în mână.
— Ascultă, January, se face foarte cald. Locke îşi şterse transpiraţia perlată de pe frunte cu un gest teatral. Hai să ne întoarcem împreună
în oraş şi să discutăm totul într-un cadru mai civilizat, da? Toate astea n-au fost decât o serie de neînţe…
— Nu. Aveam o bănuială că vrea să mă ducă de aici, departe de freamătul câmpului verde şi de rămăşiţele negre ale Uşii. Sau poate că
voia doar să mă ducă înapoi în oraş, unde putea chema poliţia sau Societatea. Nu. De fapt, cred că am terminat de vorbit. Ar trebui să
pleci.
Vocea mea fusese atât de lipsită de emoţii, încât putea fi anunţul unui conductor într-un tren, dar domnul Locke ridică mâinile în defensivă.
— Nu înţelegi – ai suferit nişte nenorociri personale, recunosc, dar încearcă să nu fii atât de egoistă. Gândeşte-te la binele lumii, January!
Gândeşte-te la ceea ce aduc „uşile” astea – noi le numim fisuri sau anomalii: subminare, nebunie, magie… toate astea dau peste cap ordinea. Eu am văzut o lume fără ordine, definită de întrecerea constantă pentru putere şi avuţie, de cruzimile schimbării.
Acum se întinse într-adevăr spre mine, punându-mi mâna cu stângăcie pe umăr şi ignorând mârâitul lui Bad. Ochii săi – lipsiţi de culoare, glaciali – priveau fix într-ai mei.
— Eu mi-am irosit tinereţea într-o asemenea lume.
„Poftim?” Degetele îmi slăbiră în jurul stiloului.
El continuă domol, aproape cu blândeţe.
295
— M-am născut într-o lume rece şi plină de cruzime, dar am scăpat din ea şi am găsit alta mai bună. O lume mai blândă, plină de potenţial.
Mi-am dedicat viaţa, timp de aproape două secole, îndreptării ei.
— Stai aşa… tu… două secole?
Acum se simţea milă în vocea lui, dulceagă ca un sirop şi respingătoare.
— Vezi tu, în tinereţea mea am călătorit mult. S-a întâmplat să
găsesc o fisură în centrul vechii Chine, şi o cupă de jad cu totul deosebită – ai văzut-o, sunt sigur. Are proprietatea de a prelungi viaţa cuiva. Poate la nesfârşit. Vom vedea.
M-am gândit la Lizzie, care spusese că el nu îmbătrânise nici măcar cu o zi; m-am gândit la părul vârstat cu argint al tatei, la cutele ce-i încadrau gura.
Locke oftă şi spuse pe un ton blajin:
— Am ajuns pentru prima dată în lumea asta în 1764, în munţii din nordul Scoţiei.
„În Anglia sau în Scoţia, nu-mi mai amintesc exact.”
Credeam că am ajuns înapoi la începutul labirintului meu. Credeam că ştiu unde mă aflu. Dar acum totul se deforma într-un fel ciudat sub ochii mei şi mi-am dat seama că încă rătăceam prin centrul labirintului, complet pierdută.
— Tu eşti Fondatorul, am spus în şoaptă.
Iar domnul Locke zâmbi.
M-am dat înapoi, clătinându-mă, apucându-mă de blana lui Bad.
— Dar cum de… nu. Nu contează, nu-mi pasă. Plec.
Am scotocit cu mâini tremurătoare după paginile de ziar, am strâns stiloul cu degete care-mi tremurau şi ele. Fugi departe, fugi cât mai departe. Mă săturasem de lumea asta şi de cruzimile ei, de monştrii ei, de trădări şi de secţiunile stupide pentru persoanele de culoare din trenurile ei…
— Aşa o faci? Cu un fel de cerneală magică? Cu cuvinte scrise? Ar fi trebuit să-mi dau seama. Vocea lui Locke era degajată, foarte calmă. Nu cred, draga mea.
I-am aruncat o privire, vârful despicat al peniţei deja atingând pagina…
…dar ochii lui mă prinseră ca două cârlige de argint.
296
— Dă-le drumul, January, şi stai liniştită.
